Identitate asumată.

Exista un război nedeclarat vizibil din partea ambelor tabere ce se revela în faţa ochilor noştri, ai spectatorilor, sub forma unui joc de rol incredibil. Pe de o parte era îmblânzitorul de lei, simbol necontestat al puterii maxime şi al instanţei supreme, iar pe de altă parte pseudorevoltaţii, mărci ale sclaviei benevole. Privirile leoaicelor păreau că vor să-i zgârie retina şi-i alergau prin nervul optic ignorând că ar fi trebuit să se transforme în influx nervos.

La simpla plesnire din bici ar fi executat orice ordin fără nici cea mai mică ezitare. Dar afişau ura unei amante trădate. Ar fi speriat pe oricine nu era obişnuit cu resemnarea maladivă a ochilor, dar neclintirea era arma stâncii adăpostite de carne din faţa lor.

Şi el le privea cu aceeaşi intensitate. Puteai să juri în acele momente că se credea pe un piedestal, ca un dictator nebun îmbătat de frenezia puterii. Dacă priveai cu atenţie ai fi putut să vezi inima bătându-i în piept ameninţând că va ieşi în orice moment afară. N-ai fi crezut că o piatră poate avea o asemenea mobilitate ritmică.

El işi permitea doar să zâmbească sporadic la vreun salt reuşit sau o săritura prin cercul de foc.

În rest, numai urme de exigenţă exagerată, pretenţii nejustificate şi jinduirea perfecţiunii în cea mai primitivă formă a ei.

Pierdeau clipe preţioase înconjurându-l agale şi părând că-l lasă fără scăpare pentru ca apoi, la auzul zgomotului de bici să se întoarcă robotic la locul lor bătând în retragere şi asumându-şi poziţiile ascultătoare iniţiale. Semnalul nu întârzia niciodată să apară. Îmblânzitorul de lei avea un stil incomparabil de a se feri în ultimul moment de schiţa unei muşcături ce i-ar fi putut fi fatală.

Chimia dintre ei era mutual resimţită şi sesizabil diferenţiată întruchipând relaţia dintre stăpân asupritor şi supus credincios care a renunţat la împotrivire. N-am văzut o imagine care să ilustreze mai bine pierderea definitivă a speranţei.

Între ei exista un fel de dialog fără replici în care mimica şi non-vorbele acompaniau armonios liniştea asurzitoare spartă din când în când de aplauze inoportune.

Dar pentru un moment am crezut că a devenit una cu ele, renunţând la privilegiile şi torturile naturii umane pentru a înţelege şi a împrumuta atitudinea lipsită de minimă raţiune şi mânată de un instinct animalic veritabil.

Cu toate acestea, era singurul mediu în care nu existau prada şi prădătorul.

Privea triumfător spre mulţime mimând zâmbete timide către prsonaje curioase ce pretindeau că înţeleg dovada de iluzie spulberată cu răceală confundând-o banal cu o reprezentaţie mediocră de circ.

L-am căutat. Stăteam şocată în spatele lui în infinita-mi imposibilitate de a scoate un sunet. Dacă aş fi deschis gura, m-aş fi prăbuşit cert sub greutatea propriilor cuvinte.

- - - - - Parfumul tău de lămâie îmi aminteşte de mama, domnişoară. Eşti cumva din Moscova?

(*picture from tumblr.com/ not mine)

()