No connection.

Mai sus de plămâni e miere...

L-am văzut într-o staţie de autobuz din Londra. Avea o haină de stofă neagră şi încerca mereu să-şi ascundă în buzunare mâinile care-i tremurau mai rău ca ramurile de cireş în mijlocul viscolului. Avea nişte sprâncene ca un banc sec şi obrajii ca o glumă proastă. În ochii lui erau rămăşiţe de război şi scenarii de film şi toată amintirea unei greşeli, iar pe deget urma unei verighete. Avea ceva în gesturi care trăda o moarte lentă şi mută. Iar eu îl priveam întrebându-mă ce căuta acolo când locul lui e în alt secol, în altă lume. Nu ştiam ce mă atrăgea la el. Nu avea fumuseţea aia luciferică după care tânjeam. Probabil era inabordabilitatea chipului sau răceala cu care ridica colţul gurii să schiţeze un zâmbet schimonosit a cărui fantomă încă mă bântuie.

Mă întrebam dacă dimineaţa se spală pe faţă cu apă rece sau cât timp îi ia să ajungă de acasă până în centru. Sau dacă îşi face cumpărăturile de la acelaşi magazin mereu. Mă întrebam dacă îşi bea cafeaua în aceeaşi cafenea sau dacă citeşte de mai multe ori aceeaşi carte. Voiam să ştiu dacă pune două linguriţe de zahăr în cafea sau doar una. Voiam să ştiu cât de mult îi place să meargă cu maşina sau dacă a observat cât de tare ustură talpa atunci când mergi desculţ pe asfaltul încins.

Dacă ochii lui ar fi putut picta, atunci probabil că pe uşa buticului spre care privea ar fi apărut instantaneu o imagine suprarealistă în care să se îmbine ambrozia cu otrava.

Piciorul lui stâng aşezat sec peste cel drept mă ducea cu gândul la un spectacol mediocru de păpuşi pe care îl văzusem la teatru. Mă şi gândeam atunci ce nu ar putea face o păpuşă perfectă cu maestrul păpuşar potrivit?

Şi într-un fel oarecum ciudat, el era al meu. Anume fulgerat acolo pentru mine.

Am plecat mulţumind - cui, nu ştiu- că gândurile nu se pot citi în ochi, căci atunci ar fi ştiut.

Dacă voi regreta vreodată ceva e că nu i-am vorbit. Şi deşi nu e mort, faptul că eu nu-l voi mai vedea niciodată îi suflă deja cu adormire pe gene.

Merg la vânzătoarea de bilete şi o întreb după ce văd mormanul trântit pe birou:

-Care din biletele astea mă duce mai repede acasă?

Îmi zâmbeşte machiavelic şi-mi spune:

-Domnişoară, nu ştiu. Probabil cel mai scump. Dar ţi-aş recomanda o doză bună de heroină. Pari că ai avea nevoie.

Ironia? Eu n-am fost niciodată în Londra.

*picture found on weheartit.com somewhere.

Monologul Apocalipsei

Somn te-aşteaptă când glas de deznădejde îţi calcă plămânii

şi cazi metamorfozând crucea în sicriu al minţii.

Eu nu mint şi nu clipesc,

Căci talpa mea de sticlă nu simte cuie, iar ochiu-mi îngheaţă până departe.

Nu plâng căci urechile mele zbiară către prăpăstii.

Sinod de şoimi deschis-au calea cântând secunda la marginea Iadului.

Neatinsă de a vremii nepăsare distrug apusul cu dulceaţă.

Eu nu m-aplec şi nu mă joc,

Căci haina-mi poartă doliu de-acum.

Să să fug de tine?

Să tremur?

Cutremurul întregului tău crez să-mi fie scut

Mă va apăra de strigăte păgâne.

Şi voi, eretici nihilişti prevestitori de rău uşor cădeţi şi prea devreme.

Iar ţie, celuilalt îţi voi striga de sus :

Trezeşte-te, nebunule!

Copleştitoare-ţi măreţie te-a îngenuncheat.

Îndrăzneşte, o, prea bunule de nimic şi de tot să spui acum

că nu-i ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!

Speranţa scrum şi gâtul frânt îţi e.

Supuşii tăi creduli şi temători au chip de spate.

Au nu-i asta pohta ce-am pohtit eu şi frica ce-ai simţit tu?

Iar eu, arogantă stăpână întreb mormanul de zei:

Cine-i la rând? Cine răzbună?

Căci am câştigat şi neclintită voi rămâne

Până ce piatra din pieptul meu va scuipa flăcări.

Dar cine să-mi răspundă?

Depărtarea are acum gust de neant.

Şi-atât.

Nu e prea reuşită dar mi-a spus cineva că-i place mult şi am zis să o pun şi aici. (29 octombrie 2010)

(* picture found on tumblr.com somewhere)