Explicaţie inutilă.

Mi-am dat seama (prea devreme, cred) că de fapt, atitudinea de “Eu pot, eu sunt magician!” se potriveşte mult mai bine lui Marian Râlea decât mie, adoptată ca motto personal. Desigur, dominată de un profund pesimism înnăscut, instinctiv ştiam că acţiunile întreprinse fără o bază raţională sunt sortite eşecului, că pornirile sincere sunt doar un semn de slăbiciune iar reacţiile autentice o dezvăluire a caracterului pe care o refuzam categoric.

Căutam explicaţiile ideilor altora, le comparam cu cele proprii terminând prin a recunoaşte că ale mele sunt infinit mai bune, aveam incredibila capacitate de a raţiona logic şi a ajunge la concluzia greşită, iar asta se citea uşor în reacţiile mele imediate.

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult iar teoriile mele au devenit, de-a lungul timpului, susţinute inconştient de oamenii cu care interacţionez direct sau indirect, de argumentele celor pe care-i respect, de paragrafele din ziare şi de personajele din cărţile pe care le citesc.

Din fericire, am dezvoltat un mecanism de autoapărare (cu rarele lui erori) care-mi permite să resping automat orice-mi contrazice opiniile.

Am fost întotdeauna sigură că oamenii nu se schimbă.

Convingerea, de multe ori naivă, că voi rămâne cu aceleaşi concepţii este şi acum privită cu scepticism de cei din jur. Dar asta nu o face mai putin reală sau inconsistentă. Şi deşi se mai întâmplă ca sistemul meu de valori să fie zguduit de unul sau altul, loialitatea mea faţă de el este de necontestat.

Eşti atât de interesant, moral, puternic precum sunt principiile tale.

P.S. De-acum încolo, oricine mă acuză de trădare a propriilor filozofii va trebui să vină cu explicaţiile aferente altfel voi considera că acuzaţiile sunt nefondate şi prin urmare nule.

(* poza nu îmi aparţine)