Identitate asumată.

Exista un război nedeclarat vizibil din partea ambelor tabere ce se revela în faţa ochilor noştri, ai spectatorilor, sub forma unui joc de rol incredibil. Pe de o parte era îmblânzitorul de lei, simbol necontestat al puterii maxime şi al instanţei supreme, iar pe de altă parte pseudorevoltaţii, mărci ale sclaviei benevole. Privirile leoaicelor păreau că vor să-i zgârie retina şi-i alergau prin nervul optic ignorând că ar fi trebuit să se transforme în influx nervos.

La simpla plesnire din bici ar fi executat orice ordin fără nici cea mai mică ezitare. Dar afişau ura unei amante trădate. Ar fi speriat pe oricine nu era obişnuit cu resemnarea maladivă a ochilor, dar neclintirea era arma stâncii adăpostite de carne din faţa lor.

Şi el le privea cu aceeaşi intensitate. Puteai să juri în acele momente că se credea pe un piedestal, ca un dictator nebun îmbătat de frenezia puterii. Dacă priveai cu atenţie ai fi putut să vezi inima bătându-i în piept ameninţând că va ieşi în orice moment afară. N-ai fi crezut că o piatră poate avea o asemenea mobilitate ritmică.

El işi permitea doar să zâmbească sporadic la vreun salt reuşit sau o săritura prin cercul de foc.

În rest, numai urme de exigenţă exagerată, pretenţii nejustificate şi jinduirea perfecţiunii în cea mai primitivă formă a ei.

Pierdeau clipe preţioase înconjurându-l agale şi părând că-l lasă fără scăpare pentru ca apoi, la auzul zgomotului de bici să se întoarcă robotic la locul lor bătând în retragere şi asumându-şi poziţiile ascultătoare iniţiale. Semnalul nu întârzia niciodată să apară. Îmblânzitorul de lei avea un stil incomparabil de a se feri în ultimul moment de schiţa unei muşcături ce i-ar fi putut fi fatală.

Chimia dintre ei era mutual resimţită şi sesizabil diferenţiată întruchipând relaţia dintre stăpân asupritor şi supus credincios care a renunţat la împotrivire. N-am văzut o imagine care să ilustreze mai bine pierderea definitivă a speranţei.

Între ei exista un fel de dialog fără replici în care mimica şi non-vorbele acompaniau armonios liniştea asurzitoare spartă din când în când de aplauze inoportune.

Dar pentru un moment am crezut că a devenit una cu ele, renunţând la privilegiile şi torturile naturii umane pentru a înţelege şi a împrumuta atitudinea lipsită de minimă raţiune şi mânată de un instinct animalic veritabil.

Cu toate acestea, era singurul mediu în care nu existau prada şi prădătorul.

Privea triumfător spre mulţime mimând zâmbete timide către prsonaje curioase ce pretindeau că înţeleg dovada de iluzie spulberată cu răceală confundând-o banal cu o reprezentaţie mediocră de circ.

L-am căutat. Stăteam şocată în spatele lui în infinita-mi imposibilitate de a scoate un sunet. Dacă aş fi deschis gura, m-aş fi prăbuşit cert sub greutatea propriilor cuvinte.

- - - - - Parfumul tău de lămâie îmi aminteşte de mama, domnişoară. Eşti cumva din Moscova?

(*picture from tumblr.com/ not mine)

()

Explicaţie inutilă.

Mi-am dat seama (prea devreme, cred) că de fapt, atitudinea de “Eu pot, eu sunt magician!” se potriveşte mult mai bine lui Marian Râlea decât mie, adoptată ca motto personal. Desigur, dominată de un profund pesimism înnăscut, instinctiv ştiam că acţiunile întreprinse fără o bază raţională sunt sortite eşecului, că pornirile sincere sunt doar un semn de slăbiciune iar reacţiile autentice o dezvăluire a caracterului pe care o refuzam categoric.

Căutam explicaţiile ideilor altora, le comparam cu cele proprii terminând prin a recunoaşte că ale mele sunt infinit mai bune, aveam incredibila capacitate de a raţiona logic şi a ajunge la concluzia greşită, iar asta se citea uşor în reacţiile mele imediate.

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult iar teoriile mele au devenit, de-a lungul timpului, susţinute inconştient de oamenii cu care interacţionez direct sau indirect, de argumentele celor pe care-i respect, de paragrafele din ziare şi de personajele din cărţile pe care le citesc.

Din fericire, am dezvoltat un mecanism de autoapărare (cu rarele lui erori) care-mi permite să resping automat orice-mi contrazice opiniile.

Am fost întotdeauna sigură că oamenii nu se schimbă.

Convingerea, de multe ori naivă, că voi rămâne cu aceleaşi concepţii este şi acum privită cu scepticism de cei din jur. Dar asta nu o face mai putin reală sau inconsistentă. Şi deşi se mai întâmplă ca sistemul meu de valori să fie zguduit de unul sau altul, loialitatea mea faţă de el este de necontestat.

Eşti atât de interesant, moral, puternic precum sunt principiile tale.

P.S. De-acum încolo, oricine mă acuză de trădare a propriilor filozofii va trebui să vină cu explicaţiile aferente altfel voi considera că acuzaţiile sunt nefondate şi prin urmare nule.

(* poza nu îmi aparţine)

Fereastră către necunoscut.

Semăna cu o trapezistă beată a unui circ prea obosit ca să-şi mai selecteze spectatorii. I se reproşa des că nu gândeşte înainte să deschidă gura, iar ea răspundea cu nonşalanţa unui corupt că vorbitul e o artă iar arta nu cere creier. I se spunea să-şi asorteze cureaua cu geanta iar ea refuza motivând că o culoare stridentă e ades asociată cu un caracter “periculos”. Câteodată cineva îi aducea o cutie plină cu nervi tocaţi pe care scria “Azi, mai mulţi ca ieri”. Îi punea în ciorbă sorbind liniştită. Smulgea florile de pe alei spunând că o deprimă amestecul ţipător al culorilor. Avea un rânjet de satisfacţie când termina de croşetat eşarfe şi punea cadourile la poştă astfel încât să ajungă cu o zi sau două mai devreme. Se certa mai mereu cu chelnerul de la restaurantul preferat pentru că nu era servită la timp dar termina prin a-i lăsa un bacşis consistent pentru că îi împingea scaunul când se aşeza. Ţinea să explice tuturor că Steaua Arabiei e de fapt un cal şi nu o nestemată. Era incapabilă să traverseze un pod deasupra prăpastiei dar reuşea cu succes să convingă copiii vecinilor să-şi mănânce toate legumele. Mânca un singur sortiment de ciocolată (un amestec ciudat de cacao cu nuci, mai degrabă) şi accepta un singur tip de flori. Îşi vopsea părul doar ciocolatiu şi dacă se întâmpla cumva să se decoloreze nu ieşea din casă. Nu se întâlnea decât cu bărbaţi cu ochii negri şi nu bea mai mult de trei pahare de Chardonnay la ocazii speciale. Păstra legătura cu mai toţi cunoscuţii şi îi vizita mai des decât îi invita la ea acasă. Nu pleca niciodată intr-o călătorie pentru splendoarea peisajelor ci pentru unicitatea culturilor atât de diferite de a ei. Sesiza uşor ironiile la adresa altora şi niciodată pe cele la adresa ei. Viaţa ei avea trăsăturile unui lac în care nu mai cresc nuferi, iar ochii ei deloc speciali văzuseră prea multe ca să poată îndura nebunia unei lumi care cultiva cartofi în loc de principii.

Ah! De-ar ştii biata câţi o caută azi...Ar plânge de furie că nu-i ajunge lamâia pentru ceai!

(*poza nu e a mea)