Metaphorically speaking...

Monolog.

Azi a trecut fără să lase urme. Ca de obicei. Nu că mi-ar păsa. Trece oricum fără să vad. Pentru că nu, nu văd cum trece timpul. Şi chiar dacă aş vedea, sângele meu s-ar zvârcoli de neputinţă, şi nu membrele. Sper că ştii că atunci când ţi-am promis, minţeam. Da. Nu. Cine? Care? Nu. N-am auzit. Nu-mi pasă. N-am ştiut. Ştiu. Aha. Am să ţin cont de asta. Într-o altă viaţă. Poate. Sigur. Nu, nu singur. Sigur. Ne intâlnim la jumătate. O să-ţi zâmbesc de pe malul celălalt. Să-mi arunci mingea înapoi. Ca-n tenis. Urăsc eroii. Care eroi? Eu nu contest integritatea mea, ci pe a altora. Acei alţii ce-ndrăznesc să-mi imprime în tâmple ecouri de opinie de cireadă la fel de puternică în mintea mea ca un leu într-o cuşcă de sticlă. Să spargă cuşca, s-o distrugă? Oricum e inutil avântul molcom al unei fiinţe goale ca un butoi de vin. Şi de greşeală. Căci perfecţiunea e uşor de atins. Atât de uşor încât i-am schimbat sensul. Nu ţintesc sus, ci mă uit spre jos din vârful muntelui. Mai sus de-atât cine poate ajunge? Să calci pe cadavre? Sau pe cer? Sau cerul e doar o metaforă pentru cadavre. Merită? Şi chiar de nu, n-am să plătesc eu pentru ignoranţa altora. Niciodată.

Şi dacă mă cunoşti şi-ai numărat măcar o dată de câte ori pronunţ "eu" într-o frază, ai să-nţelegi ce-am vrut să-ţi spun.

* picture by: http://pnagano.deviantart.com/

Essence

Eu nu ştiu să fac glume. E simplu. Adică sincer. Nu se prinde nimeni niciodată aşa că am renunţat să-mi pierd timpul. Deşi trebuie să recunosc. Adeseori, sarcasmul meu chiar e apreciat, lucru ce mă cam face mândră de mine. (I’m awesome, am I not?) Rar accept glume pe seama mea (a se citi doar atunci când vin la pachet cu o ironie şi nu oricum, ci deşteaptă; iar asta se întâmplă o dată la un milion de ani ). La fel de simplu.

Să nu se înţeleagă că mă deranjează să se râdă de mine. Atâta timp cât eu am zis/făcut o cretinitate fără margini, reacţia celor din jur e absolut normală. (Asta nu prea se întamplă, aşa că ţeapă, ha!) Cât despre cretinităţile celorlalţi, indignarea lor cu privire la reacţia mea e complet nejustificată, dar amuzantă şi ignorabilă.

Nu voi renunţa niciodată să umilesc dacă am motive şi ocazie. Desigur, nu pe oricine. Există şi gândaci atât de nesemnificativi şi inutili încât nu merită nici măcar o flegmă a creierului meu preţios. Oricum consider că e o calitate să-i poţi ignora pe cei mult inferiori ţie. Şi, deloc surprinzător, nu toată lumea o posedă. Spre nenorocul ei, al lumii, fiindcă e cam imposibil să supravieţuieşti fără ea.

Cioran e naşpa, dar a zis o chestie simpatică, zic eu: “Ţi-ai dori uneori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.”

În concluzie, if I have to tolerate your stupidity, you’ll have to tolerate my arrogance.