Friday 11 February 2011

No connection.


Mai sus de plămâni e miere...

L-am văzut într-o staţie de autobuz din Londra. Avea o haină de stofă neagră şi încerca mereu să-şi ascundă în buzunare mâinile care-i tremurau mai rău ca ramurile de cireş în mijlocul viscolului. Avea nişte sprâncene ca un banc sec şi obrajii ca o glumă proastă. În ochii lui erau rămăşiţe de război şi scenarii de film şi toată amintirea unei greşeli, iar pe deget urma unei verighete. Avea ceva în gesturi care trăda o moarte lentă şi mută. Iar eu îl priveam întrebându-mă ce căuta acolo când locul lui e în alt secol, în altă lume. Nu ştiam ce mă atrăgea la el. Nu avea fumuseţea aia luciferică după care tânjeam. Probabil era inabordabilitatea chipului sau răceala cu care ridica colţul gurii să schiţeze un zâmbet schimonosit a cărui fantomă încă mă bântuie.

Mă întrebam dacă dimineaţa se spală pe faţă cu apă rece sau cât timp îi ia să ajungă de acasă până în centru. Sau dacă îşi face cumpărăturile de la acelaşi magazin mereu. Mă întrebam dacă îşi bea cafeaua în aceeaşi cafenea sau dacă citeşte de mai multe ori aceeaşi carte. Voiam să ştiu dacă pune două linguriţe de zahăr în cafea sau doar una. Voiam să ştiu cât de mult îi place să meargă cu maşina sau dacă a observat cât de tare ustură talpa atunci când mergi desculţ pe asfaltul încins.

Dacă ochii lui ar fi putut picta, atunci probabil că pe uşa buticului spre care privea ar fi apărut instantaneu o imagine suprarealistă în care să se îmbine ambrozia cu otrava.

Piciorul lui stâng aşezat sec peste cel drept mă ducea cu gândul la un spectacol mediocru de păpuşi pe care îl văzusem la teatru. Mă şi gândeam atunci ce nu ar putea face o păpuşă perfectă cu maestrul păpuşar potrivit?

Şi într-un fel oarecum ciudat, el era al meu. Anume fulgerat acolo pentru mine.

Am plecat mulţumind - cui, nu ştiu- că gândurile nu se pot citi în ochi, căci atunci ar fi ştiut.

Dacă voi regreta vreodată ceva e că nu i-am vorbit. Şi deşi nu e mort, faptul că eu nu-l voi mai vedea niciodată îi suflă deja cu adormire pe gene.

Merg la vânzătoarea de bilete şi o întreb după ce văd mormanul trântit pe birou:

-Care din biletele astea mă duce mai repede acasă?

Îmi zâmbeşte machiavelic şi-mi spune:

-Domnişoară, nu ştiu. Probabil cel mai scump. Dar ţi-aş recomanda o doză bună de heroină. Pari că ai avea nevoie.

Ironia? Eu n-am fost niciodată în Londra.


*picture found on weheartit.com somewhere.

0 comments:

 

© 2009 -Let`s keep it simple! | Blogger Template Designed by Choen | Using The 1KB Grid | Powered by Blogger