Monologul Apocalipsei

Somn te-aşteaptă când glas de deznădejde îţi calcă plămânii

şi cazi metamorfozând crucea în sicriu al minţii.

Eu nu mint şi nu clipesc,

Căci talpa mea de sticlă nu simte cuie, iar ochiu-mi îngheaţă până departe.

Nu plâng căci urechile mele zbiară către prăpăstii.

Sinod de şoimi deschis-au calea cântând secunda la marginea Iadului.

Neatinsă de a vremii nepăsare distrug apusul cu dulceaţă.

Eu nu m-aplec şi nu mă joc,

Căci haina-mi poartă doliu de-acum.

Să să fug de tine?

Să tremur?

Cutremurul întregului tău crez să-mi fie scut

Mă va apăra de strigăte păgâne.

Şi voi, eretici nihilişti prevestitori de rău uşor cădeţi şi prea devreme.

Iar ţie, celuilalt îţi voi striga de sus :

Trezeşte-te, nebunule!

Copleştitoare-ţi măreţie te-a îngenuncheat.

Îndrăzneşte, o, prea bunule de nimic şi de tot să spui acum

că nu-i ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!

Speranţa scrum şi gâtul frânt îţi e.

Supuşii tăi creduli şi temători au chip de spate.

Au nu-i asta pohta ce-am pohtit eu şi frica ce-ai simţit tu?

Iar eu, arogantă stăpână întreb mormanul de zei:

Cine-i la rând? Cine răzbună?

Căci am câştigat şi neclintită voi rămâne

Până ce piatra din pieptul meu va scuipa flăcări.

Dar cine să-mi răspundă?

Depărtarea are acum gust de neant.

Şi-atât.

Nu e prea reuşită dar mi-a spus cineva că-i place mult şi am zis să o pun şi aici. (29 octombrie 2010)

(* picture found on tumblr.com somewhere)