Undefined

Diagnostic: Mizantropie cronică

Simptome: Nervi , frustrare, nemulţumire, pretenţii, ambiţie, complexe de superioritate, aşteptări prea mari de la oameni prea mici.

Cauze: Expunere îndelungată la nedreptate, prostie incurabilă sau alte nimicuri socialo-inhibitoare generatoare de cochilii sidefate de scoică.

Manifestare: Pacientul prezintă o tendintă permanentă de autoizolare într-un glob din sticlă de Murano sau de plastic prevăzut cu orificii mai mari sau mai mici în funcţie de posibilitatea financiară a fiecăruia respectiv de capacitatea de a rezista sufocării.

Tratament: În cazul descoperirii la timp se poate administra o doză zilnică de învartit în cercuri de savanţi şi martiri. În stadiu avansat, se recomandă abandonul pe o insulă pustie spre deliciul fiarelor sălbatice.

No connection.

Mai sus de plămâni e miere...

L-am văzut într-o staţie de autobuz din Londra. Avea o haină de stofă neagră şi încerca mereu să-şi ascundă în buzunare mâinile care-i tremurau mai rău ca ramurile de cireş în mijlocul viscolului. Avea nişte sprâncene ca un banc sec şi obrajii ca o glumă proastă. În ochii lui erau rămăşiţe de război şi scenarii de film şi toată amintirea unei greşeli, iar pe deget urma unei verighete. Avea ceva în gesturi care trăda o moarte lentă şi mută. Iar eu îl priveam întrebându-mă ce căuta acolo când locul lui e în alt secol, în altă lume. Nu ştiam ce mă atrăgea la el. Nu avea fumuseţea aia luciferică după care tânjeam. Probabil era inabordabilitatea chipului sau răceala cu care ridica colţul gurii să schiţeze un zâmbet schimonosit a cărui fantomă încă mă bântuie.

Mă întrebam dacă dimineaţa se spală pe faţă cu apă rece sau cât timp îi ia să ajungă de acasă până în centru. Sau dacă îşi face cumpărăturile de la acelaşi magazin mereu. Mă întrebam dacă îşi bea cafeaua în aceeaşi cafenea sau dacă citeşte de mai multe ori aceeaşi carte. Voiam să ştiu dacă pune două linguriţe de zahăr în cafea sau doar una. Voiam să ştiu cât de mult îi place să meargă cu maşina sau dacă a observat cât de tare ustură talpa atunci când mergi desculţ pe asfaltul încins.

Dacă ochii lui ar fi putut picta, atunci probabil că pe uşa buticului spre care privea ar fi apărut instantaneu o imagine suprarealistă în care să se îmbine ambrozia cu otrava.

Piciorul lui stâng aşezat sec peste cel drept mă ducea cu gândul la un spectacol mediocru de păpuşi pe care îl văzusem la teatru. Mă şi gândeam atunci ce nu ar putea face o păpuşă perfectă cu maestrul păpuşar potrivit?

Şi într-un fel oarecum ciudat, el era al meu. Anume fulgerat acolo pentru mine.

Am plecat mulţumind - cui, nu ştiu- că gândurile nu se pot citi în ochi, căci atunci ar fi ştiut.

Dacă voi regreta vreodată ceva e că nu i-am vorbit. Şi deşi nu e mort, faptul că eu nu-l voi mai vedea niciodată îi suflă deja cu adormire pe gene.

Merg la vânzătoarea de bilete şi o întreb după ce văd mormanul trântit pe birou:

-Care din biletele astea mă duce mai repede acasă?

Îmi zâmbeşte machiavelic şi-mi spune:

-Domnişoară, nu ştiu. Probabil cel mai scump. Dar ţi-aş recomanda o doză bună de heroină. Pari că ai avea nevoie.

Ironia? Eu n-am fost niciodată în Londra.

*picture found on weheartit.com somewhere.

Monologul Apocalipsei

Somn te-aşteaptă când glas de deznădejde îţi calcă plămânii

şi cazi metamorfozând crucea în sicriu al minţii.

Eu nu mint şi nu clipesc,

Căci talpa mea de sticlă nu simte cuie, iar ochiu-mi îngheaţă până departe.

Nu plâng căci urechile mele zbiară către prăpăstii.

Sinod de şoimi deschis-au calea cântând secunda la marginea Iadului.

Neatinsă de a vremii nepăsare distrug apusul cu dulceaţă.

Eu nu m-aplec şi nu mă joc,

Căci haina-mi poartă doliu de-acum.

Să să fug de tine?

Să tremur?

Cutremurul întregului tău crez să-mi fie scut

Mă va apăra de strigăte păgâne.

Şi voi, eretici nihilişti prevestitori de rău uşor cădeţi şi prea devreme.

Iar ţie, celuilalt îţi voi striga de sus :

Trezeşte-te, nebunule!

Copleştitoare-ţi măreţie te-a îngenuncheat.

Îndrăzneşte, o, prea bunule de nimic şi de tot să spui acum

că nu-i ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!

Speranţa scrum şi gâtul frânt îţi e.

Supuşii tăi creduli şi temători au chip de spate.

Au nu-i asta pohta ce-am pohtit eu şi frica ce-ai simţit tu?

Iar eu, arogantă stăpână întreb mormanul de zei:

Cine-i la rând? Cine răzbună?

Căci am câştigat şi neclintită voi rămâne

Până ce piatra din pieptul meu va scuipa flăcări.

Dar cine să-mi răspundă?

Depărtarea are acum gust de neant.

Şi-atât.

Nu e prea reuşită dar mi-a spus cineva că-i place mult şi am zis să o pun şi aici. (29 octombrie 2010)

(* picture found on tumblr.com somewhere)

Metaphorically speaking...

Monolog.

Azi a trecut fără să lase urme. Ca de obicei. Nu că mi-ar păsa. Trece oricum fără să vad. Pentru că nu, nu văd cum trece timpul. Şi chiar dacă aş vedea, sângele meu s-ar zvârcoli de neputinţă, şi nu membrele. Sper că ştii că atunci când ţi-am promis, minţeam. Da. Nu. Cine? Care? Nu. N-am auzit. Nu-mi pasă. N-am ştiut. Ştiu. Aha. Am să ţin cont de asta. Într-o altă viaţă. Poate. Sigur. Nu, nu singur. Sigur. Ne intâlnim la jumătate. O să-ţi zâmbesc de pe malul celălalt. Să-mi arunci mingea înapoi. Ca-n tenis. Urăsc eroii. Care eroi? Eu nu contest integritatea mea, ci pe a altora. Acei alţii ce-ndrăznesc să-mi imprime în tâmple ecouri de opinie de cireadă la fel de puternică în mintea mea ca un leu într-o cuşcă de sticlă. Să spargă cuşca, s-o distrugă? Oricum e inutil avântul molcom al unei fiinţe goale ca un butoi de vin. Şi de greşeală. Căci perfecţiunea e uşor de atins. Atât de uşor încât i-am schimbat sensul. Nu ţintesc sus, ci mă uit spre jos din vârful muntelui. Mai sus de-atât cine poate ajunge? Să calci pe cadavre? Sau pe cer? Sau cerul e doar o metaforă pentru cadavre. Merită? Şi chiar de nu, n-am să plătesc eu pentru ignoranţa altora. Niciodată.

Şi dacă mă cunoşti şi-ai numărat măcar o dată de câte ori pronunţ "eu" într-o frază, ai să-nţelegi ce-am vrut să-ţi spun.

* picture by: http://pnagano.deviantart.com/

Essence

Eu nu ştiu să fac glume. E simplu. Adică sincer. Nu se prinde nimeni niciodată aşa că am renunţat să-mi pierd timpul. Deşi trebuie să recunosc. Adeseori, sarcasmul meu chiar e apreciat, lucru ce mă cam face mândră de mine. (I’m awesome, am I not?) Rar accept glume pe seama mea (a se citi doar atunci când vin la pachet cu o ironie şi nu oricum, ci deşteaptă; iar asta se întâmplă o dată la un milion de ani ). La fel de simplu.

Să nu se înţeleagă că mă deranjează să se râdă de mine. Atâta timp cât eu am zis/făcut o cretinitate fără margini, reacţia celor din jur e absolut normală. (Asta nu prea se întamplă, aşa că ţeapă, ha!) Cât despre cretinităţile celorlalţi, indignarea lor cu privire la reacţia mea e complet nejustificată, dar amuzantă şi ignorabilă.

Nu voi renunţa niciodată să umilesc dacă am motive şi ocazie. Desigur, nu pe oricine. Există şi gândaci atât de nesemnificativi şi inutili încât nu merită nici măcar o flegmă a creierului meu preţios. Oricum consider că e o calitate să-i poţi ignora pe cei mult inferiori ţie. Şi, deloc surprinzător, nu toată lumea o posedă. Spre nenorocul ei, al lumii, fiindcă e cam imposibil să supravieţuieşti fără ea.

Cioran e naşpa, dar a zis o chestie simpatică, zic eu: “Ţi-ai dori uneori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.”

În concluzie, if I have to tolerate your stupidity, you’ll have to tolerate my arrogance.

Mimul a strigat! Irelevant?

Nu pot spune că politica autohtonă e un domeniu de interes prea mare pentru mine. Ca cetăţean al acestei ţări sigur că mă simt jignită şi lovită peste ochi ca o muscă cu pliciul. Dar sunt mult prea tânără pentru a-mi face astfel de griji. Cea internaţională , în schimb, e un adevărat spectacol. Am văzut zilele astea un videoclip care mi-a zdruncinat creierii. Am simţit cum se demitizează un adevărat zeu pentru care aveam un cult.
Putin e de departe cea mai pregnantă personalitate politica a momentului, iar Rusia cea mai influentă ţară de pe glob, aş indrăzni să spun. Aşa că să-l aud cântând o melodie americană a fost pentru mine greu de îndurat. Sigur. M-am gândit că cel mai probabil are un motiv extrem de bine întemeiat. Pentru că o astfel de umilinţă este suportabilă doar pentru o cauză. Mai nobilă sau mai puţin nobilă. Apoi am citit că era vorba de un concert de caritate. (Sigur, ar fi naiv să cred ca asta e singura explicaţie.) Ceea ce, bineînţeles, a mai atenuat din senzaţia pe care o aveam. Poate pentru majoritatea e plăcut să vadă că omul are sentimente. Pentru mine este absolut straniu. Îl admir din toate oasele şi tocmai pentru inteligenţa, strategia, aciditatea si spiritul lui răzbunător.
Ceea ce mi-a demonstrat gestul lui e că oamenii au umanitatea în sânge. Indiferent dacă e albastru sau nu. Că nu există cineva care să nu fie deschis compromisului atunci când e absolut necesar. Că indiferent cât am încerca să ne reprimăm instinctele umane, este imposibil. Că nu ne putem detaşa complet de ceea ce ne inconjoară. Din aceste motive mi-aş dori câteodată să fiu autistă.



Înţeleg toate aceste lucruri şi încă foarte bine.

Şi totuşi, de ce mă simt ca şi când o parte din mine a paralizat?


*picture by http://onekursat.deviantart.com/

My sleepy face whispers “Goodbye!…”.

Stii melodia aia idioata care face parte din genul pe care nu il asculti in mod normal ci dimpotriva, il detesti si chiar condamni? Da, da…aia care, desi atat de stupida, are niste versuri atat de usor de tinut minte si desigur, atat de sugestive…Eee…Vezi ca te-ai prins?

Uit-o! Nu? De ce? Te-ai obisnuit cu ea, asa-i?

http://www.youtube.com/watch?v=2p0rWDNAZQA

Yeah, kiddo. Take one last bow. It`s all about tomorrow now. It was never about today, anyway.

Until next time, yours truly, Nico. Cheers!

*(picture by isidora.gothikromania, deviantart.com)