Metaphorically speaking...

Monolog.

Azi a trecut fără să lase urme. Ca de obicei. Nu că mi-ar păsa. Trece oricum fără să vad. Pentru că nu, nu văd cum trece timpul. Şi chiar dacă aş vedea, sângele meu s-ar zvârcoli de neputinţă, şi nu membrele. Sper că ştii că atunci când ţi-am promis, minţeam. Da. Nu. Cine? Care? Nu. N-am auzit. Nu-mi pasă. N-am ştiut. Ştiu. Aha. Am să ţin cont de asta. Într-o altă viaţă. Poate. Sigur. Nu, nu singur. Sigur. Ne intâlnim la jumătate. O să-ţi zâmbesc de pe malul celălalt. Să-mi arunci mingea înapoi. Ca-n tenis. Urăsc eroii. Care eroi? Eu nu contest integritatea mea, ci pe a altora. Acei alţii ce-ndrăznesc să-mi imprime în tâmple ecouri de opinie de cireadă la fel de puternică în mintea mea ca un leu într-o cuşcă de sticlă. Să spargă cuşca, s-o distrugă? Oricum e inutil avântul molcom al unei fiinţe goale ca un butoi de vin. Şi de greşeală. Căci perfecţiunea e uşor de atins. Atât de uşor încât i-am schimbat sensul. Nu ţintesc sus, ci mă uit spre jos din vârful muntelui. Mai sus de-atât cine poate ajunge? Să calci pe cadavre? Sau pe cer? Sau cerul e doar o metaforă pentru cadavre. Merită? Şi chiar de nu, n-am să plătesc eu pentru ignoranţa altora. Niciodată.

Şi dacă mă cunoşti şi-ai numărat măcar o dată de câte ori pronunţ "eu" într-o frază, ai să-nţelegi ce-am vrut să-ţi spun.

* picture by: http://pnagano.deviantart.com/