Fereastră către necunoscut.

Semăna cu o trapezistă beată a unui circ prea obosit ca să-şi mai selecteze spectatorii. I se reproşa des că nu gândeşte înainte să deschidă gura, iar ea răspundea cu nonşalanţa unui corupt că vorbitul e o artă iar arta nu cere creier. I se spunea să-şi asorteze cureaua cu geanta iar ea refuza motivând că o culoare stridentă e ades asociată cu un caracter “periculos”. Câteodată cineva îi aducea o cutie plină cu nervi tocaţi pe care scria “Azi, mai mulţi ca ieri”. Îi punea în ciorbă sorbind liniştită. Smulgea florile de pe alei spunând că o deprimă amestecul ţipător al culorilor. Avea un rânjet de satisfacţie când termina de croşetat eşarfe şi punea cadourile la poştă astfel încât să ajungă cu o zi sau două mai devreme. Se certa mai mereu cu chelnerul de la restaurantul preferat pentru că nu era servită la timp dar termina prin a-i lăsa un bacşis consistent pentru că îi împingea scaunul când se aşeza. Ţinea să explice tuturor că Steaua Arabiei e de fapt un cal şi nu o nestemată. Era incapabilă să traverseze un pod deasupra prăpastiei dar reuşea cu succes să convingă copiii vecinilor să-şi mănânce toate legumele. Mânca un singur sortiment de ciocolată (un amestec ciudat de cacao cu nuci, mai degrabă) şi accepta un singur tip de flori. Îşi vopsea părul doar ciocolatiu şi dacă se întâmpla cumva să se decoloreze nu ieşea din casă. Nu se întâlnea decât cu bărbaţi cu ochii negri şi nu bea mai mult de trei pahare de Chardonnay la ocazii speciale. Păstra legătura cu mai toţi cunoscuţii şi îi vizita mai des decât îi invita la ea acasă. Nu pleca niciodată intr-o călătorie pentru splendoarea peisajelor ci pentru unicitatea culturilor atât de diferite de a ei. Sesiza uşor ironiile la adresa altora şi niciodată pe cele la adresa ei. Viaţa ei avea trăsăturile unui lac în care nu mai cresc nuferi, iar ochii ei deloc speciali văzuseră prea multe ca să poată îndura nebunia unei lumi care cultiva cartofi în loc de principii.

Ah! De-ar ştii biata câţi o caută azi...Ar plânge de furie că nu-i ajunge lamâia pentru ceai!

(*poza nu e a mea)

Axiomă.

Egalitatea e în primul rând, o iluzie. În al doilea, o scuză. Apoi este un pretext. Şi nu în ultimul rând, un privilegiu.

Practic, nu există egalitate decât în matematică. Iar acolo este doar o convenţie. Primordial necesară, dar doar o convenţie.

Fiindcă te-ai născut om şi nu păstrav, ai anumite drepturi pe care statutul ăsta ţi le garantează. Că nu eşti capabil să ţi le exerciţi din diferite motive (nu te lasă alţii, nu îţi permite sistemul, nu le cunoşti) este cu totul altă mâncare de peşte.

Nici măcar legea nu ne tratează la fel. Vorbind despre omor cu intenţie sau fără, chiar dacă justiţia nu îi va pedepsi egal pe vinovaţi, conştiinţa umană, acolo unde există, va avea grijă să o facă. Aşa că, în acelaşi timp putem vedea şi o profundă tendinţă a firii omeneşti de a echilibra balanţa.

Ne place sau nu, acceptăm sau nu, înţelegem sau nu, absenţa sau prezenţa lor este un alt factor care ne garantează drepturile . Există drepturi pe care doar banii ni le pot asigura. Nu spun că acest lucru e normal (deşi ar fi o discuţie interesantă) .

Ne comportăm diferit, avem scopuri diferite şi reacţionăm diferit la acţiunea aceloraşi stimuli. Să-şi permită oricine să se considere egalul meu pentru simplul motiv că, filogenetic vorbind, ne încadrăm în aceeaşi categorie este aberant.

Realismul extrem care din fericire (sau nu prea) mă caracterizează nu face decât să dea credibilitate afirmaţiilor mele cum că nu ne naştem egali şi în niciun caz nu devenim pe parcurs. Pentru simplul fapt că nici nu ar trebui sa fim. Nu există niciun motiv pe această planetă şi niciun punct de vedere din care eu să mă consider vreodată egală în orice măsura cu un personaj atât de repulsiv cum este, spre exemplu, Leo de la Strehaia. Şi nu pentru că ar merita ghilotinat împreună cu toată specia a cărui mândru reprezentant este. Ci pentru că o astfel de relaţie este de neconceput.

Lucrurile sunt destul de clare. Singurele întrebări care rămân sunt: Cine sau ce îi desemnează pe cei care sunt mai egali ca alţii, după ce criterii şi cu ce scop?

Şi în fond, ce lup şi-ar dori să fie egal cu o oaie?

(*poza nu îmi aparţine)

Undefined

Diagnostic: Mizantropie cronică

Simptome: Nervi , frustrare, nemulţumire, pretenţii, ambiţie, complexe de superioritate, aşteptări prea mari de la oameni prea mici.

Cauze: Expunere îndelungată la nedreptate, prostie incurabilă sau alte nimicuri socialo-inhibitoare generatoare de cochilii sidefate de scoică.

Manifestare: Pacientul prezintă o tendintă permanentă de autoizolare într-un glob din sticlă de Murano sau de plastic prevăzut cu orificii mai mari sau mai mici în funcţie de posibilitatea financiară a fiecăruia respectiv de capacitatea de a rezista sufocării.

Tratament: În cazul descoperirii la timp se poate administra o doză zilnică de învartit în cercuri de savanţi şi martiri. În stadiu avansat, se recomandă abandonul pe o insulă pustie spre deliciul fiarelor sălbatice.

No connection.

Mai sus de plămâni e miere...

L-am văzut într-o staţie de autobuz din Londra. Avea o haină de stofă neagră şi încerca mereu să-şi ascundă în buzunare mâinile care-i tremurau mai rău ca ramurile de cireş în mijlocul viscolului. Avea nişte sprâncene ca un banc sec şi obrajii ca o glumă proastă. În ochii lui erau rămăşiţe de război şi scenarii de film şi toată amintirea unei greşeli, iar pe deget urma unei verighete. Avea ceva în gesturi care trăda o moarte lentă şi mută. Iar eu îl priveam întrebându-mă ce căuta acolo când locul lui e în alt secol, în altă lume. Nu ştiam ce mă atrăgea la el. Nu avea fumuseţea aia luciferică după care tânjeam. Probabil era inabordabilitatea chipului sau răceala cu care ridica colţul gurii să schiţeze un zâmbet schimonosit a cărui fantomă încă mă bântuie.

Mă întrebam dacă dimineaţa se spală pe faţă cu apă rece sau cât timp îi ia să ajungă de acasă până în centru. Sau dacă îşi face cumpărăturile de la acelaşi magazin mereu. Mă întrebam dacă îşi bea cafeaua în aceeaşi cafenea sau dacă citeşte de mai multe ori aceeaşi carte. Voiam să ştiu dacă pune două linguriţe de zahăr în cafea sau doar una. Voiam să ştiu cât de mult îi place să meargă cu maşina sau dacă a observat cât de tare ustură talpa atunci când mergi desculţ pe asfaltul încins.

Dacă ochii lui ar fi putut picta, atunci probabil că pe uşa buticului spre care privea ar fi apărut instantaneu o imagine suprarealistă în care să se îmbine ambrozia cu otrava.

Piciorul lui stâng aşezat sec peste cel drept mă ducea cu gândul la un spectacol mediocru de păpuşi pe care îl văzusem la teatru. Mă şi gândeam atunci ce nu ar putea face o păpuşă perfectă cu maestrul păpuşar potrivit?

Şi într-un fel oarecum ciudat, el era al meu. Anume fulgerat acolo pentru mine.

Am plecat mulţumind - cui, nu ştiu- că gândurile nu se pot citi în ochi, căci atunci ar fi ştiut.

Dacă voi regreta vreodată ceva e că nu i-am vorbit. Şi deşi nu e mort, faptul că eu nu-l voi mai vedea niciodată îi suflă deja cu adormire pe gene.

Merg la vânzătoarea de bilete şi o întreb după ce văd mormanul trântit pe birou:

-Care din biletele astea mă duce mai repede acasă?

Îmi zâmbeşte machiavelic şi-mi spune:

-Domnişoară, nu ştiu. Probabil cel mai scump. Dar ţi-aş recomanda o doză bună de heroină. Pari că ai avea nevoie.

Ironia? Eu n-am fost niciodată în Londra.

*picture found on weheartit.com somewhere.

Monologul Apocalipsei

Somn te-aşteaptă când glas de deznădejde îţi calcă plămânii

şi cazi metamorfozând crucea în sicriu al minţii.

Eu nu mint şi nu clipesc,

Căci talpa mea de sticlă nu simte cuie, iar ochiu-mi îngheaţă până departe.

Nu plâng căci urechile mele zbiară către prăpăstii.

Sinod de şoimi deschis-au calea cântând secunda la marginea Iadului.

Neatinsă de a vremii nepăsare distrug apusul cu dulceaţă.

Eu nu m-aplec şi nu mă joc,

Căci haina-mi poartă doliu de-acum.

Să să fug de tine?

Să tremur?

Cutremurul întregului tău crez să-mi fie scut

Mă va apăra de strigăte păgâne.

Şi voi, eretici nihilişti prevestitori de rău uşor cădeţi şi prea devreme.

Iar ţie, celuilalt îţi voi striga de sus :

Trezeşte-te, nebunule!

Copleştitoare-ţi măreţie te-a îngenuncheat.

Îndrăzneşte, o, prea bunule de nimic şi de tot să spui acum

că nu-i ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!

Speranţa scrum şi gâtul frânt îţi e.

Supuşii tăi creduli şi temători au chip de spate.

Au nu-i asta pohta ce-am pohtit eu şi frica ce-ai simţit tu?

Iar eu, arogantă stăpână întreb mormanul de zei:

Cine-i la rând? Cine răzbună?

Căci am câştigat şi neclintită voi rămâne

Până ce piatra din pieptul meu va scuipa flăcări.

Dar cine să-mi răspundă?

Depărtarea are acum gust de neant.

Şi-atât.

Nu e prea reuşită dar mi-a spus cineva că-i place mult şi am zis să o pun şi aici. (29 octombrie 2010)

(* picture found on tumblr.com somewhere)

Metaphorically speaking...

Monolog.

Azi a trecut fără să lase urme. Ca de obicei. Nu că mi-ar păsa. Trece oricum fără să vad. Pentru că nu, nu văd cum trece timpul. Şi chiar dacă aş vedea, sângele meu s-ar zvârcoli de neputinţă, şi nu membrele. Sper că ştii că atunci când ţi-am promis, minţeam. Da. Nu. Cine? Care? Nu. N-am auzit. Nu-mi pasă. N-am ştiut. Ştiu. Aha. Am să ţin cont de asta. Într-o altă viaţă. Poate. Sigur. Nu, nu singur. Sigur. Ne intâlnim la jumătate. O să-ţi zâmbesc de pe malul celălalt. Să-mi arunci mingea înapoi. Ca-n tenis. Urăsc eroii. Care eroi? Eu nu contest integritatea mea, ci pe a altora. Acei alţii ce-ndrăznesc să-mi imprime în tâmple ecouri de opinie de cireadă la fel de puternică în mintea mea ca un leu într-o cuşcă de sticlă. Să spargă cuşca, s-o distrugă? Oricum e inutil avântul molcom al unei fiinţe goale ca un butoi de vin. Şi de greşeală. Căci perfecţiunea e uşor de atins. Atât de uşor încât i-am schimbat sensul. Nu ţintesc sus, ci mă uit spre jos din vârful muntelui. Mai sus de-atât cine poate ajunge? Să calci pe cadavre? Sau pe cer? Sau cerul e doar o metaforă pentru cadavre. Merită? Şi chiar de nu, n-am să plătesc eu pentru ignoranţa altora. Niciodată.

Şi dacă mă cunoşti şi-ai numărat măcar o dată de câte ori pronunţ "eu" într-o frază, ai să-nţelegi ce-am vrut să-ţi spun.

* picture by: http://pnagano.deviantart.com/

Essence

Eu nu ştiu să fac glume. E simplu. Adică sincer. Nu se prinde nimeni niciodată aşa că am renunţat să-mi pierd timpul. Deşi trebuie să recunosc. Adeseori, sarcasmul meu chiar e apreciat, lucru ce mă cam face mândră de mine. (I’m awesome, am I not?) Rar accept glume pe seama mea (a se citi doar atunci când vin la pachet cu o ironie şi nu oricum, ci deşteaptă; iar asta se întâmplă o dată la un milion de ani ). La fel de simplu.

Să nu se înţeleagă că mă deranjează să se râdă de mine. Atâta timp cât eu am zis/făcut o cretinitate fără margini, reacţia celor din jur e absolut normală. (Asta nu prea se întamplă, aşa că ţeapă, ha!) Cât despre cretinităţile celorlalţi, indignarea lor cu privire la reacţia mea e complet nejustificată, dar amuzantă şi ignorabilă.

Nu voi renunţa niciodată să umilesc dacă am motive şi ocazie. Desigur, nu pe oricine. Există şi gândaci atât de nesemnificativi şi inutili încât nu merită nici măcar o flegmă a creierului meu preţios. Oricum consider că e o calitate să-i poţi ignora pe cei mult inferiori ţie. Şi, deloc surprinzător, nu toată lumea o posedă. Spre nenorocul ei, al lumii, fiindcă e cam imposibil să supravieţuieşti fără ea.

Cioran e naşpa, dar a zis o chestie simpatică, zic eu: “Ţi-ai dori uneori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.”

În concluzie, if I have to tolerate your stupidity, you’ll have to tolerate my arrogance.