Pledoarie

Azi, când toate drumurile nu mai duc la Roma sau Retorica speculativ-interogativă a viitorului 

Umanitatea nu consideră robotizarea ideilor şi sterilizarea sentimentelor un preţ suficient pentru depăşirea barierelor ştiinţifice şi evolutive. Altfel s-ar fi oprit la inventarea roatei.
Spectacolul începe atunci când pseudofilosofi contemporani cu iluzii de mari înţelegători ai naturii umane îşi pun pălăriile colorate de bufoni romani şi încep să ciripească feciorelnic despre dezumanizarea generaţiei tinere ca şi când prin puterea, siguranţa, intensitatea argumentelor şi nu prin consistenţa lor ar împiedica procesul.
Se întrec în acuzaţii, teorii şi în cuvinte complicate sperând că poate glasul lor se va auzi ceva mai tare în ecourile istoriei.
Nostalgia vremurilor apuse îi înghite pe toţi blocându-i într-un trecut pe care oricât s-ar strădui nu-l pot reproduce obligând minţi necoapte să se supună unor standarde depăşite de evoluţie.
Tinerii, susţin ei, privesc pasiv spre mai târziu cu suficienţa prezentului şi cu mirosul tastelor arse în creieri aşteptând să le pice megabaiţii ca perele mălăieţe.
Societatea intelectuală de azi e precum un Ahile neomodernist ce se scaldă în sângele idealurilor pe care le-a ucis iar călcâiul ei este coloana vertebrală a vârstei din banca liceului.
Plâng generaţiile fără iPhone precum bocitoarele plătite din Moldova soarta junilor care, huliţi, contestaţi şi lipsiţi de perspectivă aşa cum sunt vor vinde pâine României din birouri din străinătate dictând până şi cantitatea destinată fiecărui consumator. E un strigăt de neputinţă acuzator sau conştientizarea apropierii morţii?
Ar trebui să vă gândiţi la un lucru, voi ce lătraţi la unison pentru salvarea viitorului aflat în stare vegetativă: mâine tinerii ăştia seci şi anesteziaţi vor putea alege între a vă plăti pensiile şi a vă rupe cârjele în cap. Gustul propriilor afirmaţii o să vă acrească limbile? O să vă puteţi oare ţine bastoanele mai sus decât îşi ţin ei demnitatea?
Folosiţi-vă imaginaţia pentru a cuprinde limitele umilinţei voastre atunci când vi se va ordona să îngenuncheaţi; căci, în fond, bufonii sunt supuşi ai regelui, iar un rege bâlbâit care a învăţat să vorbească nu va ezita să poruncească.



(*picture not mine, googleimages )

De Gogol, numai de bine. Critică de MTV.

Am citit recent Nasul, de Gogol, o povestioară de un umor teribil.  Mi-a părut o satiră a importanţei hiperbolice acordate nimicurilor prosteşti. Este ironizat modul în care subiecte de o vadită cretinitate, fără pic de credibilitate sunt  acceptate, deşi uneori cu reticenţă, în cele mai multe cazuri cu uşurinţă. Pierderea nasului – care mai apoi este întruchipat de un om cu o funcţie înaltă pentru ca în final să apară miraculos şi pe neaşteptate la locul lui -  de către personajul principal nu este decât o metaforă a lucrurilor abracadabrante care sunt înghiţite fără protest şi cu nonşalanţă de societate. Sigur, ţinta principală a lui Gogol pare a fi acel autor care dă naştere aberaţiilor şi le serveşte o doză sănătoasă de absurd glorios doritorilor. Sigur, pare de neacceptat dar însuşi el recunoaşte cu uimire autoironică şi aparent naivă tipic Moş Ion Roată că astfel de subiecte sunt verosimile.

Pierderea unui lucru atât de important precum nasul poate echivala, într-un sens înalt metaforic cu pierderea bunului simţ, scrierea prezentând cu deosebit umor etapele acesteia şi în final recuperarea ei care sugerează rapiditatea şi uşurinţa cu care se produce trecerea de la un subiect la altul.

De fapt, natura umanoid-altruistă a individului mânat de o solidaritate greţoasa şi ilară îi dictează acestuia să caute nasul lipsă al altuia ignorând posibilitate pierderii propriului nas dar sperând în taină la reciprocitatea bunei intenţii în cazul în care.

Personal, deşi tind să cred că am inţeles ideea textului, am suprapus involuntar nasul deontologiei presei românesti, lucru deloc condamnabil dacă luăm în considerare jocurile pe care televiziunile le desfăşoară între ele, dar mai ales cu publicul consumator. E uimitor cum se mulează perfect situaţiei actuale a mass- mediei autohtone fără nici cea mai mică intenţie a autorului în acest sens.

Din fericire, nasul meu stă foarte bine la locul lui. Dar dacă, dintr-un motiv sau altul, l-aş pierde, aş cere fără nicio ezitare un nas înlocuitor care să simtă doar mirosul trandafirilor.

 *(poza nu-mi aparţine)

Studiu de caz : Căutătorul

Tipic lui, cerşea dreptatea prin cafenele ponosite căutând câte o tovarăşă de discutţii pe care o ameţea cu părerile minimaliste despre evoluţia omenirii, citând filozofi de duzină sau teoreticieni necunoscuţi. Evita privirile care l-ar fi putut reduce la tăcere forţându-l să-şi reprime pornirile frenetice.

Dacă, din întâmplare, realiza că ceea ce spune e lipsit de minima logică necesară unei afirmaţii ce se vrea subiect de dezbatere, schimba nemilos tactica şi, datorită stilului original şi precipitat, era imposibil de contrazis. Fanatic hitlerist involuntar pleda pentru întoarcerea la valorile umane primitiv-evolutive, iar tot ceea ce conştientiza ca fiind o soartă nemeritată lua forma luptei pentru supravieţuire constant susţinută de gustul vinului acru şi muzica de proastă calitate.

Încercând să ignore propria condiţie şi să o nege până la infinit, cu un miserupism caracteristic ce trăda o autoimportanţă colosală, ironiza pasiv atitudinea bolnavă a ambiţioşilor catalogând-o deseori drept amuzantă. Incapacitatea de a găsi soluţii în emisiuni culturale, confruntări politice sau documentare istorice îl frustra obligându-l la o aprofundare neşlefuită şi non-etică a teoremelor ce stăteau la baza continuităţii socializării interumane.

Refuzul îmbrăţişării unor ipoteze general acceptate ducea adesea la căutarea unor răspunsuri ale căror întrebări erau fie inexistente fie inutile ori sfidau elementara capacitate de deducţie a indivizilor mediocri cu care interacţiona.

Suprema satisfacţie pe care o putea obţine din experienţă era iluzia că lucrurile sunt complexe, dar totuşi explicabile.

Trist sau nu, pentru el secretele gătitului şi cele ale astrofizicii erau, mai mult sau mai puţin, în aceeaşi sferă a tangibilului. Şi, din păcate, revelarea lor producea acelaşi efect ambroziac.

(*poza nu-i a mea., http://tumblr.com)

Identitate asumată.

Exista un război nedeclarat vizibil din partea ambelor tabere ce se revela în faţa ochilor noştri, ai spectatorilor, sub forma unui joc de rol incredibil. Pe de o parte era îmblânzitorul de lei, simbol necontestat al puterii maxime şi al instanţei supreme, iar pe de altă parte pseudorevoltaţii, mărci ale sclaviei benevole. Privirile leoaicelor păreau că vor să-i zgârie retina şi-i alergau prin nervul optic ignorând că ar fi trebuit să se transforme în influx nervos.

La simpla plesnire din bici ar fi executat orice ordin fără nici cea mai mică ezitare. Dar afişau ura unei amante trădate. Ar fi speriat pe oricine nu era obişnuit cu resemnarea maladivă a ochilor, dar neclintirea era arma stâncii adăpostite de carne din faţa lor.

Şi el le privea cu aceeaşi intensitate. Puteai să juri în acele momente că se credea pe un piedestal, ca un dictator nebun îmbătat de frenezia puterii. Dacă priveai cu atenţie ai fi putut să vezi inima bătându-i în piept ameninţând că va ieşi în orice moment afară. N-ai fi crezut că o piatră poate avea o asemenea mobilitate ritmică.

El işi permitea doar să zâmbească sporadic la vreun salt reuşit sau o săritura prin cercul de foc.

În rest, numai urme de exigenţă exagerată, pretenţii nejustificate şi jinduirea perfecţiunii în cea mai primitivă formă a ei.

Pierdeau clipe preţioase înconjurându-l agale şi părând că-l lasă fără scăpare pentru ca apoi, la auzul zgomotului de bici să se întoarcă robotic la locul lor bătând în retragere şi asumându-şi poziţiile ascultătoare iniţiale. Semnalul nu întârzia niciodată să apară. Îmblânzitorul de lei avea un stil incomparabil de a se feri în ultimul moment de schiţa unei muşcături ce i-ar fi putut fi fatală.

Chimia dintre ei era mutual resimţită şi sesizabil diferenţiată întruchipând relaţia dintre stăpân asupritor şi supus credincios care a renunţat la împotrivire. N-am văzut o imagine care să ilustreze mai bine pierderea definitivă a speranţei.

Între ei exista un fel de dialog fără replici în care mimica şi non-vorbele acompaniau armonios liniştea asurzitoare spartă din când în când de aplauze inoportune.

Dar pentru un moment am crezut că a devenit una cu ele, renunţând la privilegiile şi torturile naturii umane pentru a înţelege şi a împrumuta atitudinea lipsită de minimă raţiune şi mânată de un instinct animalic veritabil.

Cu toate acestea, era singurul mediu în care nu existau prada şi prădătorul.

Privea triumfător spre mulţime mimând zâmbete timide către prsonaje curioase ce pretindeau că înţeleg dovada de iluzie spulberată cu răceală confundând-o banal cu o reprezentaţie mediocră de circ.

L-am căutat. Stăteam şocată în spatele lui în infinita-mi imposibilitate de a scoate un sunet. Dacă aş fi deschis gura, m-aş fi prăbuşit cert sub greutatea propriilor cuvinte.

- - - - - Parfumul tău de lămâie îmi aminteşte de mama, domnişoară. Eşti cumva din Moscova?

(*picture from tumblr.com/ not mine)

()

Explicaţie inutilă.

Mi-am dat seama (prea devreme, cred) că de fapt, atitudinea de “Eu pot, eu sunt magician!” se potriveşte mult mai bine lui Marian Râlea decât mie, adoptată ca motto personal. Desigur, dominată de un profund pesimism înnăscut, instinctiv ştiam că acţiunile întreprinse fără o bază raţională sunt sortite eşecului, că pornirile sincere sunt doar un semn de slăbiciune iar reacţiile autentice o dezvăluire a caracterului pe care o refuzam categoric.

Căutam explicaţiile ideilor altora, le comparam cu cele proprii terminând prin a recunoaşte că ale mele sunt infinit mai bune, aveam incredibila capacitate de a raţiona logic şi a ajunge la concluzia greşită, iar asta se citea uşor în reacţiile mele imediate.

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult iar teoriile mele au devenit, de-a lungul timpului, susţinute inconştient de oamenii cu care interacţionez direct sau indirect, de argumentele celor pe care-i respect, de paragrafele din ziare şi de personajele din cărţile pe care le citesc.

Din fericire, am dezvoltat un mecanism de autoapărare (cu rarele lui erori) care-mi permite să resping automat orice-mi contrazice opiniile.

Am fost întotdeauna sigură că oamenii nu se schimbă.

Convingerea, de multe ori naivă, că voi rămâne cu aceleaşi concepţii este şi acum privită cu scepticism de cei din jur. Dar asta nu o face mai putin reală sau inconsistentă. Şi deşi se mai întâmplă ca sistemul meu de valori să fie zguduit de unul sau altul, loialitatea mea faţă de el este de necontestat.

Eşti atât de interesant, moral, puternic precum sunt principiile tale.

P.S. De-acum încolo, oricine mă acuză de trădare a propriilor filozofii va trebui să vină cu explicaţiile aferente altfel voi considera că acuzaţiile sunt nefondate şi prin urmare nule.

(* poza nu îmi aparţine)

Fereastră către necunoscut.

Semăna cu o trapezistă beată a unui circ prea obosit ca să-şi mai selecteze spectatorii. I se reproşa des că nu gândeşte înainte să deschidă gura, iar ea răspundea cu nonşalanţa unui corupt că vorbitul e o artă iar arta nu cere creier. I se spunea să-şi asorteze cureaua cu geanta iar ea refuza motivând că o culoare stridentă e ades asociată cu un caracter “periculos”. Câteodată cineva îi aducea o cutie plină cu nervi tocaţi pe care scria “Azi, mai mulţi ca ieri”. Îi punea în ciorbă sorbind liniştită. Smulgea florile de pe alei spunând că o deprimă amestecul ţipător al culorilor. Avea un rânjet de satisfacţie când termina de croşetat eşarfe şi punea cadourile la poştă astfel încât să ajungă cu o zi sau două mai devreme. Se certa mai mereu cu chelnerul de la restaurantul preferat pentru că nu era servită la timp dar termina prin a-i lăsa un bacşis consistent pentru că îi împingea scaunul când se aşeza. Ţinea să explice tuturor că Steaua Arabiei e de fapt un cal şi nu o nestemată. Era incapabilă să traverseze un pod deasupra prăpastiei dar reuşea cu succes să convingă copiii vecinilor să-şi mănânce toate legumele. Mânca un singur sortiment de ciocolată (un amestec ciudat de cacao cu nuci, mai degrabă) şi accepta un singur tip de flori. Îşi vopsea părul doar ciocolatiu şi dacă se întâmpla cumva să se decoloreze nu ieşea din casă. Nu se întâlnea decât cu bărbaţi cu ochii negri şi nu bea mai mult de trei pahare de Chardonnay la ocazii speciale. Păstra legătura cu mai toţi cunoscuţii şi îi vizita mai des decât îi invita la ea acasă. Nu pleca niciodată intr-o călătorie pentru splendoarea peisajelor ci pentru unicitatea culturilor atât de diferite de a ei. Sesiza uşor ironiile la adresa altora şi niciodată pe cele la adresa ei. Viaţa ei avea trăsăturile unui lac în care nu mai cresc nuferi, iar ochii ei deloc speciali văzuseră prea multe ca să poată îndura nebunia unei lumi care cultiva cartofi în loc de principii.

Ah! De-ar ştii biata câţi o caută azi...Ar plânge de furie că nu-i ajunge lamâia pentru ceai!

(*poza nu e a mea)

Axiomă.

Egalitatea e în primul rând, o iluzie. În al doilea, o scuză. Apoi este un pretext. Şi nu în ultimul rând, un privilegiu.

Practic, nu există egalitate decât în matematică. Iar acolo este doar o convenţie. Primordial necesară, dar doar o convenţie.

Fiindcă te-ai născut om şi nu păstrav, ai anumite drepturi pe care statutul ăsta ţi le garantează. Că nu eşti capabil să ţi le exerciţi din diferite motive (nu te lasă alţii, nu îţi permite sistemul, nu le cunoşti) este cu totul altă mâncare de peşte.

Nici măcar legea nu ne tratează la fel. Vorbind despre omor cu intenţie sau fără, chiar dacă justiţia nu îi va pedepsi egal pe vinovaţi, conştiinţa umană, acolo unde există, va avea grijă să o facă. Aşa că, în acelaşi timp putem vedea şi o profundă tendinţă a firii omeneşti de a echilibra balanţa.

Ne place sau nu, acceptăm sau nu, înţelegem sau nu, absenţa sau prezenţa lor este un alt factor care ne garantează drepturile . Există drepturi pe care doar banii ni le pot asigura. Nu spun că acest lucru e normal (deşi ar fi o discuţie interesantă) .

Ne comportăm diferit, avem scopuri diferite şi reacţionăm diferit la acţiunea aceloraşi stimuli. Să-şi permită oricine să se considere egalul meu pentru simplul motiv că, filogenetic vorbind, ne încadrăm în aceeaşi categorie este aberant.

Realismul extrem care din fericire (sau nu prea) mă caracterizează nu face decât să dea credibilitate afirmaţiilor mele cum că nu ne naştem egali şi în niciun caz nu devenim pe parcurs. Pentru simplul fapt că nici nu ar trebui sa fim. Nu există niciun motiv pe această planetă şi niciun punct de vedere din care eu să mă consider vreodată egală în orice măsura cu un personaj atât de repulsiv cum este, spre exemplu, Leo de la Strehaia. Şi nu pentru că ar merita ghilotinat împreună cu toată specia a cărui mândru reprezentant este. Ci pentru că o astfel de relaţie este de neconceput.

Lucrurile sunt destul de clare. Singurele întrebări care rămân sunt: Cine sau ce îi desemnează pe cei care sunt mai egali ca alţii, după ce criterii şi cu ce scop?

Şi în fond, ce lup şi-ar dori să fie egal cu o oaie?

(*poza nu îmi aparţine)