Let`s keep it simple!

Pledoarie

2011-10-14T23:39:00.000+03:00

Azi, când toate drumurile nu mai duc la Roma sau Retorica speculativ-interogativă a viitorului

Umanitatea nu consideră robotizarea ideilor şi sterilizarea sentimentelor un preţ suficient pentru depăşirea barierelor ştiinţifice şi evolutive. Altfel s-ar fi oprit la inventarea roatei.
Spectacolul începe atunci când pseudofilosofi contemporani cu iluzii de mari înţelegători ai naturii umane îşi pun pălăriile colorate de bufoni romani şi încep să ciripească feciorelnic despre dezumanizarea generaţiei tinere ca şi când prin puterea, siguranţa, intensitatea argumentelor şi nu prin consistenţa lor ar împiedica procesul.
Se întrec în acuzaţii, teorii şi în cuvinte complicate sperând că poate glasul lor se va auzi ceva mai tare în ecourile istoriei.
Nostalgia vremurilor apuse îi înghite pe toţi blocându-i într-un trecut pe care oricât s-ar strădui nu-l pot reproduce obligând minţi necoapte să se supună unor standarde depăşite de evoluţie.
Tinerii, susţin ei, privesc pasiv spre mai târziu cu suficienţa prezentului şi cu mirosul tastelor arse în creieri aşteptând să le pice megabaiţii ca perele mălăieţe.
Societatea intelectuală de azi e precum un Ahile neomodernist ce se scaldă în sângele idealurilor pe care le-a ucis iar călcâiul ei este coloana vertebrală a vârstei din banca liceului.
Plâng generaţiile fără iPhone precum bocitoarele plătite din Moldova soarta junilor care, huliţi, contestaţi şi lipsiţi de perspectivă aşa cum sunt vor vinde pâine României din birouri din străinătate dictând până şi cantitatea destinată fiecărui consumator. E un strigăt de neputinţă acuzator sau conştientizarea apropierii morţii?
Ar trebui să vă gândiţi la un lucru, voi ce lătraţi la unison pentru salvarea viitorului aflat în stare vegetativă: mâine tinerii ăştia seci şi anesteziaţi vor putea alege între a vă plăti pensiile şi a vă rupe cârjele în cap. Gustul propriilor afirmaţii o să vă acrească limbile? O să vă puteţi oare ţine bastoanele mai sus decât îşi ţin ei demnitatea?
Folosiţi-vă imaginaţia pentru a cuprinde limitele umilinţei voastre atunci când vi se va ordona să îngenuncheaţi; căci, în fond, bufonii sunt supuşi ai regelui, iar un rege bâlbâit care a învăţat să vorbească nu va ezita să poruncească.

(*picture not mine, googleimages )

De Gogol, numai de bine. Critică de MTV.

2011-09-01T23:05:00.000+03:00

Am citit recent Nasul, de Gogol, o povestioară de un umorteribil. Mi-a părut o satiră a importanţeihiperbolice acordate nimicurilor prosteşti. Este ironizat modul în caresubiecte de o vadită cretinitate, fără pic de credibilitate sunt acceptate, deşi uneori cu reticenţă, în celemai multe cazuri cu uşurinţă. Pierderea nasului – care mai apoi esteîntruchipat de un om cu o funcţie înaltă pentru ca în final să apară miraculosşi pe neaşteptate la locul lui - de cătrepersonajul principal nu este decât o metaforă a lucrurilor abracadabrante caresunt înghiţite fără protest şi cu nonşalanţă de societate. Sigur, ţintaprincipală a lui Gogol pare a fi acel autor care dă naştere aberaţiilor şi leserveşte o doză sănătoasă de absurd glorios doritorilor. Sigur, pare de neacceptatdar însuşi el recunoaşte cu uimire autoironică şi aparent naivă tipic Moş IonRoată că astfel de subiecte sunt verosimile.

Pierderea unui lucru atât de important precum nasul poateechivala, într-un sens înalt metaforic cu pierderea bunului simţ, scriereaprezentând cu deosebit umor etapele acesteia şi în final recuperarea ei caresugerează rapiditatea şi uşurinţa cu care se produce trecerea de la un subiectla altul.

De fapt, natura umanoid-altruistă a individului mânat de osolidaritate greţoasa şi ilară îi dictează acestuia să caute nasul lipsă al altuiaignorând posibilitate pierderii propriului nas dar sperând în taină lareciprocitatea bunei intenţii în cazul în care.

Personal, deşi tind să cred că am inţeles ideea textului, amsuprapus involuntar nasul deontologiei presei românesti, lucru deloccondamnabil dacă luăm în considerare jocurile pe care televiziunile ledesfăşoară între ele, dar mai ales cu publicul consumator. E uimitor cum semulează perfect situaţiei actuale a mass- mediei autohtone fără nici cea maimică intenţie a autorului în acest sens.

Din fericire, nasul meu stă foarte bine la locul lui. Dardacă, dintr-un motiv sau altul, l-aş pierde, aş cere fără nicio ezitare un nasînlocuitor care să simtă doar mirosul trandafirilor.

*(poza nu-mi aparţine)

Studiu de caz : Căutătorul

2011-06-25T23:01:00.002+03:00

Tipic lui, cerşea dreptatea prin cafenele ponosite căutând câte o tovarăşă de discutţii pe care o ameţea cu părerile minimaliste despre evoluţia omenirii, citând filozofi de duzină sau teoreticieni necunoscuţi. Evita privirile care l-ar fi putut reduce la tăcere forţându-l să-şi reprime pornirile frenetice.

Dacă, din întâmplare, realiza că ceea ce spune e lipsit de minima logică necesară unei afirmaţii ce se vrea subiect de dezbatere, schimba nemilos tactica şi, datorită stilului original şi precipitat, era imposibil de contrazis. Fanatic hitlerist involuntar pleda pentru întoarcerea la valorile umane primitiv-evolutive, iar tot ceea ce conştientiza ca fiind o soartă nemeritată lua forma luptei pentru supravieţuire constant susţinută de gustul vinului acru şi muzica de proastă calitate.

Încercând să ignore propria condiţie şi să o nege până la infinit, cu un miserupism caracteristic ce trăda o autoimportanţă colosală, ironiza pasiv atitudinea bolnavă a ambiţioşilor catalogând-o deseori drept amuzantă. Incapacitatea de a găsi soluţii în emisiuni culturale, confruntări politice sau documentare istorice îl frustra obligându-l la o aprofundare neşlefuită şi non-etică a teoremelor ce stăteau la baza continuităţii socializării interumane.

Refuzul îmbrăţişării unor ipoteze general acceptate ducea adesea la căutarea unor răspunsuri ale căror întrebări erau fie inexistente fie inutile ori sfidau elementara capacitate de deducţie a indivizilor mediocri cu care interacţiona.

Suprema satisfacţie pe care o putea obţine din experienţă era iluzia că lucrurile sunt complexe, dar totuşi explicabile.

Trist sau nu, pentru el secretele gătitului şi cele ale astrofizicii erau, mai mult sau mai puţin, în aceeaşi sferă a tangibilului. Şi, din păcate, revelarea lor producea acelaşi efect ambroziac.

(*poza nu-i a mea., http://tumblr.com)

Identitate asumată.

2011-05-31T00:29:00.008+03:00

Exista un război nedeclarat vizibil din partea ambelor tabere ce se revela în faţa ochilor noştri, ai spectatorilor, sub forma unui joc de rol incredibil. Pe de o parte era îmblânzitorul de lei, simbol necontestat al puterii maxime şi al instanţei supreme, iar pe de altă parte pseudorevoltaţii, mărci ale sclaviei benevole. Privirile leoaicelor păreau că vor să-i zgârie retina şi-i alergau prin nervul optic ignorând că ar fi trebuit să se transforme în influx nervos.

La simpla plesnire din bici ar fi executat orice ordin fără nici cea mai mică ezitare. Dar afişau ura unei amante trădate. Ar fi speriat pe oricine nu era obişnuit cu resemnarea maladivă a ochilor, dar neclintirea era arma stâncii adăpostite de carne din faţa lor.

Şi el le privea cu aceeaşi intensitate. Puteai să juri în acele momente că se credea pe un piedestal, ca un dictator nebun îmbătat de frenezia puterii. Dacă priveai cu atenţie ai fi putut să vezi inima bătându-i în piept ameninţând că va ieşi în orice moment afară. N-ai fi crezut că o piatră poate avea o asemenea mobilitate ritmică.

El işi permitea doar să zâmbească sporadic la vreun salt reuşit sau o săritura prin cercul de foc.

În rest, numai urme de exigenţă exagerată, pretenţii nejustificate şi jinduirea perfecţiunii în cea mai primitivă formă a ei.

Pierdeau clipe preţioase înconjurându-l agale şi părând că-l lasă fără scăpare pentru ca apoi, la auzul zgomotului de bici să se întoarcă robotic la locul lor bătând în retragere şi asumându-şi poziţiile ascultătoare iniţiale. Semnalul nu întârzia niciodată să apară. Îmblânzitorul de lei avea un stil incomparabil de a se feri în ultimul moment de schiţa unei muşcături ce i-ar fi putut fi fatală.

Chimia dintre ei era mutual resimţită şi sesizabil diferenţiată întruchipând relaţia dintre stăpân asupritor şi supus credincios care a renunţat la împotrivire. N-am văzut o imagine care să ilustreze mai bine pierderea definitivă a speranţei.

Între ei exista un fel de dialog fără replici în care mimica şi non-vorbele acompaniau armonios liniştea asurzitoare spartă din când în când de aplauze inoportune.

Dar pentru un moment am crezut că a devenit una cu ele, renunţând la privilegiile şi torturile naturii umane pentru a înţelege şi a împrumuta atitudinea lipsită de minimă raţiune şi mânată de un instinct animalic veritabil.

Cu toate acestea, era singurul mediu în care nu existau prada şi prădătorul.

Privea triumfător spre mulţime mimând zâmbete timide către prsonaje curioase ce pretindeau că înţeleg dovada de iluzie spulberată cu răceală confundând-o banal cu o reprezentaţie mediocră de circ.

L-am căutat. Stăteam şocată în spatele lui în infinita-mi imposibilitate de a scoate un sunet. Dacă aş fi deschis gura, m-aş fi prăbuşit cert sub greutatea propriilor cuvinte.

- - - - - Parfumul tău de lămâie îmi aminteşte de mama, domnişoară. Eşti cumva din Moscova?

(*picture from tumblr.com/ not mine)

()

Explicaţie inutilă.

2011-05-15T21:19:00.003+03:00

Mi-am dat seama (prea devreme, cred) că de fapt, atitudinea de “Eu pot, eu sunt magician!” se potriveşte mult mai bine lui Marian Râlea decât mie, adoptată ca motto personal. Desigur, dominată de un profund pesimism înnăscut, instinctiv ştiam că acţiunile întreprinse fără o bază raţională sunt sortite eşecului, că pornirile sincere sunt doar un semn de slăbiciune iar reacţiile autentice o dezvăluire a caracterului pe care o refuzam categoric.

Căutam explicaţiile ideilor altora, le comparam cu cele proprii terminând prin a recunoaşte că ale mele sunt infinit mai bune, aveam incredibila capacitate de a raţiona logic şi a ajunge la concluzia greşită, iar asta se citea uşor în reacţiile mele imediate.

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult iar teoriile mele au devenit, de-a lungul timpului, susţinute inconştient de oamenii cu care interacţionez direct sau indirect, de argumentele celor pe care-i respect, de paragrafele din ziare şi de personajele din cărţile pe care le citesc.

Din fericire, am dezvoltat un mecanism de autoapărare (cu rarele lui erori) care-mi permite să resping automat orice-mi contrazice opiniile.

Am fost întotdeauna sigură că oamenii nu se schimbă.

Convingerea, de multe ori naivă, că voi rămâne cu aceleaşi concepţii este şi acum privită cu scepticism de cei din jur. Dar asta nu o face mai putin reală sau inconsistentă. Şi deşi se mai întâmplă ca sistemul meu de valori să fie zguduit de unul sau altul, loialitatea mea faţă de el este de necontestat.

Eşti atât de interesant, moral, puternic precum sunt principiile tale.

P.S. De-acum încolo, oricine mă acuză de trădare a propriilor filozofii va trebui să vină cu explicaţiile aferente altfel voi considera că acuzaţiile sunt nefondate şi prin urmare nule.

(* poza nu îmi aparţine)

Fereastră către necunoscut.

2011-05-08T22:19:00.002+03:00

Semăna cu o trapezistă beată a unui circ prea obosit ca să-şi mai selecteze spectatorii. I se reproşa des că nu gândeşte înainte să deschidă gura, iar ea răspundea cu nonşalanţa unui corupt că vorbitul e o artă iar arta nu cere creier. I se spunea să-şi asorteze cureaua cu geanta iar ea refuza motivând că o culoare stridentă e ades asociată cu un caracter “periculos”. Câteodată cineva îi aducea o cutie plină cu nervi tocaţi pe care scria “Azi, mai mulţi ca ieri”. Îi punea în ciorbă sorbind liniştită. Smulgea florile de pe alei spunând că o deprimă amestecul ţipător al culorilor. Avea un rânjet de satisfacţie când termina de croşetat eşarfe şi punea cadourile la poştă astfel încât să ajungă cu o zi sau două mai devreme. Se certa mai mereu cu chelnerul de la restaurantul preferat pentru că nu era servită la timp dar termina prin a-i lăsa un bacşis consistent pentru că îi împingea scaunul când se aşeza. Ţinea să explice tuturor că Steaua Arabiei e de fapt un cal şi nu o nestemată. Era incapabilă să traverseze un pod deasupra prăpastiei dar reuşea cu succes să convingă copiii vecinilor să-şi mănânce toate legumele. Mânca un singur sortiment de ciocolată (un amestec ciudat de cacao cu nuci, mai degrabă) şi accepta un singur tip de flori. Îşi vopsea părul doar ciocolatiu şi dacă se întâmpla cumva să se decoloreze nu ieşea din casă. Nu se întâlnea decât cu bărbaţi cu ochii negri şi nu bea mai mult de trei pahare de Chardonnay la ocazii speciale. Păstra legătura cu mai toţi cunoscuţii şi îi vizita mai des decât îi invita la ea acasă. Nu pleca niciodată intr-o călătorie pentru splendoarea peisajelor ci pentru unicitatea culturilor atât de diferite de a ei. Sesiza uşor ironiile la adresa altora şi niciodată pe cele la adresa ei. Viaţa ei avea trăsăturile unui lac în care nu mai cresc nuferi, iar ochii ei deloc speciali văzuseră prea multe ca să poată îndura nebunia unei lumi care cultiva cartofi în loc de principii.

Ah! De-ar ştii biata câţi o caută azi...Ar plânge de furie că nu-i ajunge lamâia pentru ceai!

(*poza nu e a mea)

Axiomă.

2011-04-21T18:58:00.003+03:00

Egalitatea e în primul rând, o iluzie. În al doilea, o scuză. Apoi este un pretext. Şi nu în ultimul rând, un privilegiu.

Practic, nu există egalitate decât în matematică. Iar acolo este doar o convenţie. Primordial necesară, dar doar o convenţie.

Fiindcă te-ai născut om şi nu păstrav, ai anumite drepturi pe care statutul ăsta ţi le garantează. Că nu eşti capabil să ţi le exerciţi din diferite motive (nu te lasă alţii, nu îţi permite sistemul, nu le cunoşti) este cu totul altă mâncare de peşte.

Nici măcar legea nu ne tratează la fel. Vorbind despre omor cu intenţie sau fără, chiar dacă justiţia nu îi va pedepsi egal pe vinovaţi, conştiinţa umană, acolo unde există, va avea grijă să o facă. Aşa că, în acelaşi timp putem vedea şi o profundă tendinţă a firii omeneşti de a echilibra balanţa.

Ne place sau nu, acceptăm sau nu, înţelegem sau nu, absenţa sau prezenţa lor este un alt factor care ne garantează drepturile . Există drepturi pe care doar banii ni le pot asigura. Nu spun că acest lucru e normal (deşi ar fi o discuţie interesantă) .

Ne comportăm diferit, avem scopuri diferite şi reacţionăm diferit la acţiunea aceloraşi stimuli. Să-şi permită oricine să se considere egalul meu pentru simplul motiv că, filogenetic vorbind, ne încadrăm în aceeaşi categorie este aberant.

Realismul extrem care din fericire (sau nu prea) mă caracterizează nu face decât să dea credibilitate afirmaţiilor mele cum că nu ne naştem egali şi în niciun caz nu devenim pe parcurs. Pentru simplul fapt că nici nu ar trebui sa fim. Nu există niciun motiv pe această planetă şi niciun punct de vedere din care eu să mă consider vreodată egală în orice măsura cu un personaj atât de repulsiv cum este, spre exemplu, Leo de la Strehaia. Şi nu pentru că ar merita ghilotinat împreună cu toată specia a cărui mândru reprezentant este. Ci pentru că o astfel de relaţie este de neconceput.

Lucrurile sunt destul de clare. Singurele întrebări care rămân sunt: Cine sau ce îi desemnează pe cei care sunt mai egali ca alţii, după ce criterii şi cu ce scop?

Şi în fond, ce lup şi-ar dori să fie egal cu o oaie?

(*poza nu îmi aparţine)

Undefined

2011-04-03T23:01:00.003+03:00

Diagnostic: Mizantropie cronică

Simptome: Nervi , frustrare, nemulţumire, pretenţii, ambiţie, complexe de superioritate, aşteptări prea mari de la oameni prea mici.

Cauze: Expunere îndelungată la nedreptate, prostie incurabilă sau alte nimicuri socialo-inhibitoare generatoare de cochilii sidefate de scoică.

Manifestare: Pacientul prezintă o tendintă permanentă de autoizolare într-un glob din sticlă de Murano sau de plastic prevăzut cu orificii mai mari sau mai mici în funcţie de posibilitatea financiară a fiecăruia respectiv de capacitatea de a rezista sufocării.

Tratament: În cazul descoperirii la timp se poate administra o doză zilnică de învartit în cercuri de savanţi şi martiri. În stadiu avansat, se recomandă abandonul pe o insulă pustie spre deliciul fiarelor sălbatice.

No connection.

2011-02-11T12:09:00.004+02:00

Mai sus de plămâni e miere...

L-am văzut într-o staţie de autobuz din Londra. Avea o haină de stofă neagră şi încerca mereu să-şi ascundă în buzunare mâinile care-i tremurau mai rău ca ramurile de cireş în mijlocul viscolului. Avea nişte sprâncene ca un banc sec şi obrajii ca o glumă proastă. În ochii lui erau rămăşiţe de război şi scenarii de film şi toată amintirea unei greşeli, iar pe deget urma unei verighete. Avea ceva în gesturi care trăda o moarte lentă şi mută. Iar eu îl priveam întrebându-mă ce căuta acolo când locul lui e în alt secol, în altă lume. Nu ştiam ce mă atrăgea la el. Nu avea fumuseţea aia luciferică după care tânjeam. Probabil era inabordabilitatea chipului sau răceala cu care ridica colţul gurii să schiţeze un zâmbet schimonosit a cărui fantomă încă mă bântuie.

Mă întrebam dacă dimineaţa se spală pe faţă cu apă rece sau cât timp îi ia să ajungă de acasă până în centru. Sau dacă îşi face cumpărăturile de la acelaşi magazin mereu. Mă întrebam dacă îşi bea cafeaua în aceeaşi cafenea sau dacă citeşte de mai multe ori aceeaşi carte. Voiam să ştiu dacă pune două linguriţe de zahăr în cafea sau doar una. Voiam să ştiu cât de mult îi place să meargă cu maşina sau dacă a observat cât de tare ustură talpa atunci când mergi desculţ pe asfaltul încins.

Dacă ochii lui ar fi putut picta, atunci probabil că pe uşa buticului spre care privea ar fi apărut instantaneu o imagine suprarealistă în care să se îmbine ambrozia cu otrava.

Piciorul lui stâng aşezat sec peste cel drept mă ducea cu gândul la un spectacol mediocru de păpuşi pe care îl văzusem la teatru. Mă şi gândeam atunci ce nu ar putea face o păpuşă perfectă cu maestrul păpuşar potrivit?

Şi într-un fel oarecum ciudat, el era al meu. Anume fulgerat acolo pentru mine.

Am plecat mulţumind - cui, nu ştiu- că gândurile nu se pot citi în ochi, căci atunci ar fi ştiut.

Dacă voi regreta vreodată ceva e că nu i-am vorbit. Şi deşi nu e mort, faptul că eu nu-l voi mai vedea niciodată îi suflă deja cu adormire pe gene.

Merg la vânzătoarea de bilete şi o întreb după ce văd mormanul trântit pe birou:

-Care din biletele astea mă duce mai repede acasă?

Îmi zâmbeşte machiavelic şi-mi spune:

-Domnişoară, nu ştiu. Probabil cel mai scump. Dar ţi-aş recomanda o doză bună de heroină. Pari că ai avea nevoie.

Ironia? Eu n-am fost niciodată în Londra.

*picture found on weheartit.com somewhere.

Monologul Apocalipsei

2011-02-03T22:04:00.004+02:00

Somn te-aşteaptă când glas de deznădejde îţi calcă plămânii

şi cazi metamorfozând crucea în sicriu al minţii.

Eu nu mint şi nu clipesc,

Căci talpa mea de sticlă nu simte cuie, iar ochiu-mi îngheaţă până departe.

Nu plâng căci urechile mele zbiară către prăpăstii.

Sinod de şoimi deschis-au calea cântând secunda la marginea Iadului.

Neatinsă de a vremii nepăsare distrug apusul cu dulceaţă.

Eu nu m-aplec şi nu mă joc,

Căci haina-mi poartă doliu de-acum.

Să să fug de tine?

Să tremur?

Cutremurul întregului tău crez să-mi fie scut

Mă va apăra de strigăte păgâne.

Şi voi, eretici nihilişti prevestitori de rău uşor cădeţi şi prea devreme.

Iar ţie, celuilalt îţi voi striga de sus :

Trezeşte-te, nebunule!

Copleştitoare-ţi măreţie te-a îngenuncheat.

Îndrăzneşte, o, prea bunule de nimic şi de tot să spui acum

că nu-i ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!

Speranţa scrum şi gâtul frânt îţi e.

Supuşii tăi creduli şi temători au chip de spate.

Au nu-i asta pohta ce-am pohtit eu şi frica ce-ai simţit tu?

Iar eu, arogantă stăpână întreb mormanul de zei:

Cine-i la rând? Cine răzbună?

Căci am câştigat şi neclintită voi rămâne

Până ce piatra din pieptul meu va scuipa flăcări.

Dar cine să-mi răspundă?

Depărtarea are acum gust de neant.

Şi-atât.

Nu e prea reuşită dar mi-a spus cineva că-i place mult şi am zis să o pun şi aici. (29 octombrie 2010)

(* picture found on tumblr.com somewhere)

Metaphorically speaking...

2011-01-24T00:03:00.004+02:00

Monolog.

Azi a trecut fără să lase urme. Ca de obicei. Nu că mi-ar păsa. Trece oricum fără să vad. Pentru că nu, nu văd cum trece timpul. Şi chiar dacă aş vedea, sângele meu s-ar zvârcoli de neputinţă, şi nu membrele. Sper că ştii că atunci când ţi-am promis, minţeam. Da. Nu. Cine? Care? Nu. N-am auzit. Nu-mi pasă. N-am ştiut. Ştiu. Aha. Am să ţin cont de asta. Într-o altă viaţă. Poate. Sigur. Nu, nu singur. Sigur. Ne intâlnim la jumătate. O să-ţi zâmbesc de pe malul celălalt. Să-mi arunci mingea înapoi. Ca-n tenis. Urăsc eroii. Care eroi? Eu nu contest integritatea mea, ci pe a altora. Acei alţii ce-ndrăznesc să-mi imprime în tâmple ecouri de opinie de cireadă la fel de puternică în mintea mea ca un leu într-o cuşcă de sticlă. Să spargă cuşca, s-o distrugă? Oricum e inutil avântul molcom al unei fiinţe goale ca un butoi de vin. Şi de greşeală. Căci perfecţiunea e uşor de atins. Atât de uşor încât i-am schimbat sensul. Nu ţintesc sus, ci mă uit spre jos din vârful muntelui. Mai sus de-atât cine poate ajunge? Să calci pe cadavre? Sau pe cer? Sau cerul e doar o metaforă pentru cadavre. Merită? Şi chiar de nu, n-am să plătesc eu pentru ignoranţa altora. Niciodată.

Şi dacă mă cunoşti şi-ai numărat măcar o dată de câte ori pronunţ "eu" într-o frază, ai să-nţelegi ce-am vrut să-ţi spun.

* picture by: http://pnagano.deviantart.com/

Essence

2011-01-14T20:46:00.007+02:00

Eu nu ştiu să fac glume. E simplu. Adică sincer. Nu se prinde nimeni niciodată aşa că am renunţat să-mi pierd timpul. Deşi trebuie să recunosc. Adeseori, sarcasmul meu chiar e apreciat, lucru ce mă cam face mândră de mine. (I’m awesome, am I not?) Rar accept glume pe seama mea (a se citi doar atunci când vin la pachet cu o ironie şi nu oricum, ci deşteaptă; iar asta se întâmplă o dată la un milion de ani ). La fel de simplu.

Să nu se înţeleagă că mă deranjează să se râdă de mine. Atâta timp cât eu am zis/făcut o cretinitate fără margini, reacţia celor din jur e absolut normală. (Asta nu prea se întamplă, aşa că ţeapă, ha!) Cât despre cretinităţile celorlalţi, indignarea lor cu privire la reacţia mea e complet nejustificată, dar amuzantă şi ignorabilă.

Nu voi renunţa niciodată să umilesc dacă am motive şi ocazie. Desigur, nu pe oricine. Există şi gândaci atât de nesemnificativi şi inutili încât nu merită nici măcar o flegmă a creierului meu preţios. Oricum consider că e o calitate să-i poţi ignora pe cei mult inferiori ţie. Şi, deloc surprinzător, nu toată lumea o posedă. Spre nenorocul ei, al lumii, fiindcă e cam imposibil să supravieţuieşti fără ea.

Cioran e naşpa, dar a zis o chestie simpatică, zic eu: “Ţi-ai dori uneori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.”

În concluzie, if I have to tolerate your stupidity, you’ll have to tolerate my arrogance.

Mimul a strigat! Irelevant?

2010-12-19T22:24:00.005+02:00

Nu pot spune că politica autohtonă e un domeniu de interes prea mare pentru mine. Ca cetăţean al acestei ţări sigur că mă simt jignită şi lovită peste ochi ca o muscă cu pliciul. Dar sunt mult prea tânără pentru a-mi face astfel de griji. Cea internaţională , în schimb, e un adevărat spectacol. Am văzut zilele astea un videoclip care mi-a zdruncinat creierii. Am simţit cum se demitizează un adevărat zeu pentru care aveam un cult.
Putin e de departe cea mai pregnantă personalitate politica a momentului, iar Rusia cea mai influentă ţară de pe glob, aş indrăzni să spun. Aşa că să-l aud cântând o melodie americană a fost pentru mine greu de îndurat. Sigur. M-am gândit că cel mai probabil are un motiv extrem de bine întemeiat. Pentru că o astfel de umilinţă este suportabilă doar pentru o cauză. Mai nobilă sau mai puţin nobilă. Apoi am citit că era vorba de un concert de caritate. (Sigur, ar fi naiv să cred ca asta e singura explicaţie.) Ceea ce, bineînţeles, a mai atenuat din senzaţia pe care o aveam. Poate pentru majoritatea e plăcut să vadă că omul are sentimente. Pentru mine este absolut straniu. Îl admir din toate oasele şi tocmai pentru inteligenţa, strategia, aciditatea si spiritul lui răzbunător.
Ceea ce mi-a demonstrat gestul lui e că oamenii au umanitatea în sânge. Indiferent dacă e albastru sau nu. Că nu există cineva care să nu fie deschis compromisului atunci când e absolut necesar. Că indiferent cât am încerca să ne reprimăm instinctele umane, este imposibil. Că nu ne putem detaşa complet de ceea ce ne inconjoară. Din aceste motive mi-aş dori câteodată să fiu autistă.

Înţeleg toate aceste lucruri şi încă foarte bine.

Şi totuşi, de ce mă simt ca şi când o parte din mine a paralizat?

*picture by http://onekursat.deviantart.com/

My sleepy face whispers “Goodbye!…”.

2010-04-01T22:34:00.005+03:00

Stii melodia aia idioata care face parte din genul pe care nu il asculti in mod normal ci dimpotriva, il detesti si chiar condamni? Da, da…aia care, desi atat de stupida, are niste versuri atat de usor de tinut minte si desigur, atat de sugestive…Eee…Vezi ca te-ai prins?

Uit-o! Nu? De ce? Te-ai obisnuit cu ea, asa-i?

http://www.youtube.com/watch?v=2p0rWDNAZQA

Yeah, kiddo. Take one last bow. It`s all about tomorrow now. It was never about today, anyway.

Until next time, yours truly, Nico. Cheers!

*(picture by isidora.gothikromania, deviantart.com)

If you can't stop my walking with a single look, you're nothing.

2010-03-31T22:29:00.008+03:00

Cu riscul de a fi acuzata de materialism, o sa vorbesc in urmatoarele randuri despre un accesoriu care nu ar trebui sa lipseasca niciunui baiat care arata bine. Un subiect care nu inceteaza sa ma pasioneze, e din ce in ce mai fascinant.
In ultimul timp, petrecut in minunatul oras, am observat baieti draguti in masini beton si mi s-a parut genial.
Ba Skoda Octavia, ba BMW X5, ba Opel, ba Logan rosu, ba VW Passat. Masinile sunt elegante, fine si intotdeauna potrivite. Pur si simplu le vin ca manusile Le dau un farmec anume, un plus de eleganta, de stil…Si dau impresia de bad boy. Atitudinea conteaza. Mult chiar. Si asta, au din plin. Nici nu ma mira. “Tati are bani. Prin urmare, eu am o masina misto.”Corect!
Iar eu observ. De la distanta. Si zambesc… E reactia pe care mi-o provoaca.
Nu spun ca un tip e tare doar fiindca are o masina tare [desi trebuie sa recunosc, e un lucru important, ;) ]. Doar ca tipii frumosi intr-o masina frumoasa sunt speciali, imi atrag atentia.

Still, ar trebui sa aibe grija cui apartine locul din dreapta.

Kiss your dreams goodbye! I've poisoned reality.

Until next time, yours truly, Nico. Cheers!

*(picture by infinite705, deviantart.com)

L`Etat? L`Etat, c`est moi!

2010-03-11T21:46:00.004+02:00

Ichi, Ni, San, Shi.... Urasc happy end-urile. Adica mi se par plictisitoare. Unde sunt crimele, armele, sinuciderile ? Floricele pe campii...Da, bine. Bla, bla, bla. Adica e clar ca el nu ar ierta-o asa usor...Ca ea nu i-ar accepta defectele imediat...Ca nu o sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti. Realitatea isi gaseste cele mai proaste momente sa loveasca. Dar si cand e de partea ta, you`re the ONE...Not anyone...

Si daca le planuiam...lucrurile nu puteau iesi mai bine...

Until next time, yours truly, Nico. Cheers!

*(picture by luana, deviantart.com)

Istoria - o altă târfă, dragă doamnă- îţi va mulţumi, generale...

2010-03-07T22:26:00.006+02:00

Intamplarea a facut sa ma aflu acum ceva timp in Craiova, in fata Prefecturii. Acolo se afla statuia lui Mihai Viteazul. O persoana destul de bine imbracata pe la vreo 40 de ani admira privelistea si vede minunata opera de arta. "Vai...Uite statuia lui Stefan cel Mare!" aud persoana respectiva exclamand foarte entuziasmata, de altfel. Nu stiu sentimentele care m-au incercat atunci dar cu siguranta erau tare ciudate. Imi venea sa rad si sa ma uit urat in acelasi timp. Acum eu nu sunt patrioata lu’ peste si nu am pretentia sa stie toata lumea istoria neamului de la Adam si Eva dar nene...macar chestii evidente. Nu poti sa vii in capitala Olteniei si sa vezi in loc de Banul Craiovei pe Cel Mare si Sfant. M-a bufnit rasul. Am considerat ca era cel mai bun lucru de facut in momentul respectiv.

Pe de alta parte, am realizat cam cat de dezaxat sa fii sa asculti acelasi beat idiot si sa nu te plictisesti.

Until next time, yours truly, Nico. Cheers!

What About October?

2010-03-01T20:51:00.004+02:00

In spatele cortinei nu e nimic si asa masca pe care o afisai e de fapt fata ta.

Trist...Te asteptai la altceva ? Viitorul (indepartat, desigur) e al visatorilor, posibil. Dar deocamdata prezentul e al realistilor si locul tau nu e aici. Esti ca cineva care tocmai a aflat ca sa calci pe cioburi doare.
Ei bine, regret (sau nu) sa fiu eu cea care sparge balonul de cristal dar nu esti asa bland/a pe cat credeai. Egoismul, vrei sau nu, e o parte integranta a ceea ce esti. Nu poti sa spui : "Eu nu sunt egoist". Esti. Altruismul e doar iluzia ca iti pasa mai mult de X decat de tine. Iluzie total demascata de diferite situatii (extreme, in general).

Imagineaza-ti ca trebuie sa alegi intre viata copilului tau si viata copilului aceluiasi X de mai sus. Grea decizie ? Nici chiar asa. Stim amandoi ce vei alege. Iar daca alegerea ta e alta decat cea evidenta fie esti dus cu pluta fie esti Dumnezeu. Dar Dumnezeu (aka Alah, etc. ) n-o fi atat de prost incat sa-si omoare copilul pentru a doua oara.

Cu toate astea, diferenta intre albastru si verde se cunoaste sau nu in functie de unghiul din care privesti.

Priveste partea buna...macar mai ai cirese amare...

Until next time, yours truly, Nico. Cheers!

De ce nu canta Pasarea Phoenix...

2010-02-28T21:24:00.003+02:00

De ce în nopţi adânci de iarna când sori îndepărtaţi s-aprind pe cer,
şi ochi de lupi prădalnici pe pământ,
un glas îmi strigă ascuţit în întuneric,
că dracul nicăieri nu râde mai acasă
ca-n pieptul meu?
[Pax Magna - L. Blaga]

Until next time, yours truly, Nico. Cheers!